Une lettre - document historique - du prince et du monseigneur Vladimir Ghika pour Pompiliu Eliade / O scrisoare - document istoric - a prinţului şi monseniorului Vladimir Ghyka către Pompiliu Eliade

  • Subiect: Personalitatea monseniorului Vladimir Ghyka este tot mai mult făcută cunoscută vieţii ştiinţifice din România în ultimul timp. Iar propunerea spre beatificare, treaptă spre sanctificare, este sprijinită de diverşi reprezentanţi ai lumii laice şi religioase de pretutindeni. Bunicul său patern a fost ultimul domnitor al Moldovei, Grigore V Ghica X (născut la Botoşani în ziua de 25 august 1807 şi decedat în iulie 1857, domnind între anii 1849–1856), iar bunica paternă era Elena Sturdza (căsătoria a avut loc la 3 octombrie 1825, şi a fost prima soţie a domnitorului). Părinţii săi au fost generalul Ion (Iancu) Ghica (1829–189114 după unele date sau 1831–188115 după alte date) şi Alexandrina Blaremberg (decedată în 1914, fiica Pulcheriei-Profira D. Ghica şi a colonelului Waldemar Moret de Blaremberg, descendent din regele Henric IV al Franţei). Vladimir Ghika (cu „k” cum iscălea şi nu cu „c”) s-a născut la Constantinopol - în ziua de Crăciun a anului 1873, unde tatăl său era reprezentantul României - şi a încetat din viaţă în închisoarea Jilava - la 17 mai 1954. Era frate cu Alexandru, poreclit Rapinot, ce se ocupa cu pictura, şi cu Dimitrie Ghica (născut la Constantinopol pe 9 ianuarie 1875 şi decedat în 1967, plecat din ţară cu suita Regelui Mihai I în ianuarie 1948), fost ministru de externe al României în anii 1931 – 1932, în guvernul prezidat de către Nicolae Iorga. După cum se ştie, în anul 1902, tânărul prinţ Vladimir, împreună cu verişoara sa principesa Natalia a Serbiei, a trecut la catolicism, iar în 1923 a devenit preot cu rangul de monsenior – a fost primul preot ce a primit din partea papei dreptul de a săvârşi sfânta liturghie atât după tipicul latin cât şi după cel bizantin. Pasionat de istorie şi în special de refacerea, pe bază de documente, a genealogiei familiei sale a adunat o bogată arhivă şi fişotecă. Din păcate, mare parte din aceste documente s-au pierdut ori s-au amestecat cu alte fonduri documentare din ţară şi străinătate. Redescoperirea lor este o sarcină a viitorului şi suntem siguri că vor apare multe surprize ... In cele de faţă, dorim a prezenta o scrisoare adresată de Vladimir Ghika, la 21 iunie 1913, către profesorul de franceză de la Universitatea din Bucureşti, Pompiliu Eliade16, în urma unei solicitări venite din partea celui din urmă. Profesorul P. Eliade (1870-1914) se ocupa de studiul relaţiilor româno-franceze de- a lungul timpurilor, iar în acel an se interesa despre cererile României cu privire la Silistra şi de problema macedoneană17. Epistola, pe două foi, a fost expediată din Bucureşti la 21 iunie 1913 – atunci expeditorul locuind pe Calea Dorobanţilor Nr. 44 – şi a ajuns la Paris pe 25 iunie (conform ştampilelor poştale de pe plic), unde se afla profesorul P. Eliade. Din scrisoare se pot degaja câteva idei : - „boala Orientului” de care suferă şi românii prin lipsa de unitate dintre ei, dar şi prin schisma morală şi religioasă faţă de lumea occidentală. Reies din aceste rânduri dezbinările dintre ortodocşi şi catolici pe teme religioase şi lipsa de frăţietate creştină de rezolvare a lor. Ideologic, Vl. Ghyka este de partea occidentului criticând servilismul şi ierarhia tipic bizantină împământenită, criticându-l în acest sens şi pe regele Carol I care s-a lăsat molipsit; - îl preocupa, în special, activitatea lui Alexandru Dimitrie Ghica domnitor al Tării Româneşti între anii 1834 – 1842 ,, cu toate reformele înfăptuite şi sprijinul acordat luptei pentru Unire în perioada căimăcămiei ; - reiese că a adunat numeroase documente pe care le-a transcris. După unele informaţii, neverificate de noi, ar fi spus prin 1940 lui Constantin C. Gane că a donat Academiei Române 10 volume de însemnări, gata pentru publicat. Insă, în anii 1946-1947, C. C. Gane citea şi transcria anumite documente primite de la Vladimir Ghika ...; - se fac referiri interesante la activitatea banului Mihalache Ghica, la colecţia sa numismatică care a ajuns la muzeul Louvre. Faţă de acesta are o atitudine critică, în sensul prezentării atât a calităţilor cât şi a defectelor. Dar şi în acest caz se observă o laudă a caracteristicilor occidentale şi o critică severă a celor orientale ; - referiri la Châteaugiron, Marsille, Villara, Theodor Popescu şi la rolul lor în diferite afaceri. Despre Villara nu are o părere prea bună. De asemenea faţă de Bibeşti, care sunt socotiţi parveniţi; - adept al grafiei Ghika şi nu Ghica, deşi el iscălea Ghyka ; - redă geneaologia lui Ion Ghica şi a relaţiilor sale cu Ion Câmpineanu, nu totdeauna amicale, dar întotdeauna cu simţ familial; - relevă atitudinea favorabilă faţă de catolicism a aromânului Ştefan Mihăileanu, rudă de altfel cu Pompiliu Eliade, care vedea prin catolicism obţinerea autonomiei faţă de turci şi mai ales de greci pentru populaţia macedo-română18; - deosebit de interesante sunt referirile la Silistra, la rolul Ghiculeştilor în dezvoltarea oraşului, la drepturile României asupra acestei zone din sudul Dunării. A nu se omite faptul că scrisoarea este scrisă imediat după încheierea războaielor balcanice. Din toate cele prezentate mai sus sperăm să fi adus o mică contribuţie la prezentarea activităţii unei minţi luminoase din viaţa intelectuală a ţării noastre în prima jumătate a secolului al XX-lea, o minte ce a sfârşit cu 50 ani în urmă – ca de altfel multe altele – în închisorile din infernul comunist.
  • Limba de redactare: franceză
  • Vezi publicația: Muzeul Naţional
  • Anul publicaţiei: 2005
  • Referinţă bibliografică pentru nr. revistă: XVII; anul 2005
  • Paginaţia: 255-267
  • Navigare în nr. revistă:  |<  <  14 / 32   >  >|