Subiect: Acest articol abordează cele două tendinţe care au dominat producţia artistică în contextul picturii bisericeşti ortodoxe creştine din România la începutul secolului al XX-lea: pe de o parte, tradiţia academică a picturii în ulei, relativ nouă în pictura românească în general şi controversată şi inovatoare în mod special în pictura religioasă românească, iar pe de altă parte, direcţia neo-bizantină, adesea înţeleasă ca o continuare conservatoare a tradiţiei bizantine. Acest studiu se concentrează pe cea de-a doua tendinţă şi susţine că categoria neo-bizantină poate fi reinterpretată ca o direcţie nouă şi modernă în pictura religioasă românească, poate chiar mai mult decât categoria academică, deoarece pictura neo-bizantină se raporta la evoluţiile contemporane din pictura şi artele decorative europene, cum ar fi Art Nouveau, în timp ce pictura murală în ulei din cadrul direcţiei academice încerca să recupereze secole de dezvoltări ale picturii în ulei din străinătate şi să forţeze o adaptare a acelei tradiţii la cerinţele picturii bisericeşti ortodoxe din România.
Pentru a explora aceste idei, articolul investighează trei studii de caz, şi anume, pictura murală religioasă realizată în Constanţa de trei artişti: Nicolae Tonitza (Biserica „Sf. Gheorghe”), Nina Arbore (Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”) şi Costin Ioanid (Biserica „Sfinţii Îngeri”). Articolul limitează domeniul cercetării la aceste proiecte artistice, din cadrul direcţiei neo-bizantine, situate în Dobrogea, pentru a ajusta perspectiva prin care se construieşte argumentul menţionat anterior, centrat pe dimensiunea modernistă a picturii neo-bizantine din secolul XX în România.
Limba de redactare: română (cu rezumat în limba engleză)
