Căutare Avansată

Caută în Domenii

Căutare Detaliată

In memoriam Carol I. 1866-2006 / In memoriam Carol I. 1866-2006

  • Subiect: Anul 2006 marchează aniversarea unui număr mai mult sau mai puţin rotund de ani de la evenimente importante din istoria modernă a României, toate legate de persoana întemeietorului monarhiei române, Carol I: 140 de ani de la venirea sa pe tronul ţării, 125 de ani de la proclamarea Regatului Român şi 100 de ani de când, aniversându-şi 40 de ani de domnie, Suveranul şi-a dat acordul pentru organizarea Expoziţiei Generale Române din Parcul Carol menită să arate românilor, dar şi străinătăţii, progresele înregistrate, în varii domenii, de ţara ale cărei destine îi fuseseră încredinţate şi care devenise noua sa patrie. Având în vedere toate aceste aniversări, autoarea studiului de faţă a intenţionat şi a şi reuşit, folosind argumentaţia faptelor ce definesc esenţa domniei primului Rege al românilor, să contureze, atât personalitatea lui Carol I, cât şi rolul şi locul pe care l-a ocupat în istoria României şi care i-a fost nu doar minimalizat, dar chiar contestat, după instaurarea regimului comunist, fiind eliminat, total sau parţial, din manualele şi tratatele de istorie şi, oricum, denaturat prezentat. În debutul studiului sunt precizate condiţiile şi împrejurările în care Prinţul Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu Regele Prusiei Wilhelm I, dar şi cu Împăratul Franţei Napoleon al III-lea, este chemat pe tronul României, împlinindu-se astfel o mai veche dorinţă a românilor, exprimată explicit de adunările ad-hoc premergătoare realizării actului din ianuarie 1859, întrunite la Iaşi şi Bucureşti în octombrie 1857 şi anume „Prinţ străin, cu moştenirea tronului (ereditar – n.n.), ales dintr-o familie domnitoare ale Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării”. Pentru a îndepărta pericolul desfacerii unirii din 1859 cu care ameninţau Marile Puteri reticente (Austria şi Prusia) sau chiar ostile (Imperiul Otoman şi Rusia) faţă de ideea aducerii unui principe străin, oamenii politici români au căutat să grăbească lucrurile. Odată primit răspunsul afirmativ al Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Locotenenţa Domnească adresează poporului o proclamaţie prin care era recomandată alegerea acestuia, prin plebiscit, ca domnitor al României, sub numele de Carol I. Atât rezultatul votului popular, cât şi cel al votului Parlamentului au confirmat voinţa majoritară de aducere pe tronul ţării a tânărului prinţ, pregătit, în tradiţia familiei, pentru cariera militară şi având deja gradul de căpitan în armata prusacă, dar şi cu o solidă pregătire în domeniul literaturii franceze, al artelor plastice, al esteticii ş.a. Primii ani de domnie nu i-au fost tocmai liniştiţi, iar cele dintâi probleme a căror rezolvare era imperios necesară, nu s-au dovedit a fi deloc uşoare: elaborarea unei constituţii pe principii moderne şi cât mai liberală şi recunoaşterea noului statut al României şi al conducătorului său de către Marile Puteri europene şi mai ales de către Imperiul Otoman, încă puterea suzerană a ţării noastre. Rezultatele însă, s-au dovedit a fi pe măsura eforturilor depuse. Proiectul de constituţie, votat în unanimitate de Parlament la 29 iunie/ 11 iulie 1866, inspirat după constituţia belgiană din 1831, a fost socotit de domnitor actul „cel mai solemn al vieţii mele” şi „pactul definitiv, care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele patrii, România” care, astfel, era transformată în primul stat constituţional din sud-estul Europei. Totodată, Constituţia din 1866, cu modificările din 1879, 1884 şi 1916 reprezintă baza juridică a monarhiei constituţionale în ţara noastră. În ceea ce priveşte recunoaşterea, mai ales de către Imperiul Otoman, a noului statut al României şi statutului Domnitorului Carol I, ea s-a materializat, datorită şi diplomaţiei acestuia, încă în octombrie 1866 cu ocazia vizitei făcută de el la Istanbul, când Sultanul i-a acordat rangul şi prerogativele princiare cu titlu ereditar şi i-a înmânat firmanul de investitură. Destul de curând însă, conştient fiind că legăturile de suzeranitate cu Poarta devin din ce în ce mai insuportabile şi că unica soluţie era „declararea independenţei statului român”, Principele Carol I, sprijinit cu înţelepciune şi pricepere de doi dintre sfetnicii săi cei mai apropiaţi, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, va purcede la transpunerea în fapt a acestui ideal atât de scump românilor. Iniţial s-a încercat obţinerea acordului şi sprijinului puterilor europene, pe cale diplomatică şi prin încheierea unor tratate economice, pe picior de egalitate, cu Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Franţa şi Italia, dar încercările au fost sortite eşecului. Aşa încât, singura cale rămasă a fost cea a câştigării independenţei naţionale pe calea armelor, conjunctura fiind favorabilă prin adâncirea crizei Imperiului Otoman în Balcani şi izbucnirea războiului ruso-turc desfăşurat pe câmpul de luptă din Bulgaria. Mobilizarea generală a armatei române s-a încheiat la 15/27 aprilie 1877, aducând sub arme aproximativ 100.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din „armata de operaţiuni”, a cărei modernizare şi dotare fusese făcută, timp de câţiva ani, la îndemnul şi sub personala supraveghere a lui Carol I, devenit comandantul ei suprem. La 9/ 21 mai 1877, ambele camere ale Parlamentului, întrunite în şedinţă extraordinară au aprobat declaraţia de independenţă rostită de Ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, iar a doua zi, Carol I a sancţionat hotărârea Parlamentului, 10/22 mai 1877 devenind şi ziua consacrării proclamării independenţei. Deşi atât guvernul, cât şi domnitorul au făcut repetate încercări de a obţine cooperarea militară cu Rusia, aceasta a refuzat cu duritate oferta românească. Dar soarta a hotărât altfel, iar rezistenţa puternică a turcilor la Plevna şi pierderile însemnate pe care le-a înregistrat armata rusă, l-au determinat pe Marele Duce Nicolae, fratele Tarului Alexandru al II-lea şi comandat suprem al trupelor ruse de la sud de Dunăre, să ceară intervenţia urgentă a românilor, acceptând şi condiţiile puse de aceştia, Carol I fiind nu numai comandatul armatei române, dar primind şi comanda supremă asupra tuturor trupelor ruseşti din faţa Plevnei. Indiscutabil, războiul pentru cucerirea independenţei naţionale a sporit prestigiul Domnitorului Carol I, el nemaifiind perceput ca un principe străin, ci ca unul aparţinând poporului român, profund ataşat ţării pe care o conducea. Schimbarea de atitudine faţă de domnitor se datora, cu siguranţă, mai ales faptului că, înfruntând pericolele şi condiţiile vitrege ale vieţii de campanie, se aflase pe câmpul de bătaie, alături de soldaţii săi, conducându-i în luptă. În acelaşi timp, modificarea statutului României prin câştigarea independenţei impunea şi o schimbare a statutului domnitorului său care, prin hotărârea Consiliului de Miniştri din 9/21 septembrie 1878 urma să poarte titlul de „Alteţă Regală”. Era primul pas către proclamarea Regatului României care se va face prin legea propusă de guvernul condus de Ion C. Brătianu şi promulgată de Carol I la 14/26 martie 1881, urmată fiind de serbările încoronării desfăşurate la Bucureşti începând cu 10/22 mai 1881. O destul de întinsă parte a studiului de faţă este dedicată rolului pe care l-a avut Carol I în modernizarea societăţii româneşti pe toate planurile – economic, politic, cultural. Desele călătorii pe care le-a întreprins, încă de la începutul domniei sale, în toate regiunile ţării, i-au dezvăluit domnitorului o realitate nu tocmai măgulitoare – lipsa străzilor, ca şi a drumurilor pavate, lipsa căilor ferate, porturile nu erau amenajate, podurile peste râuri erau rudimentar construite, din bârne, industria era aproape inexistentă, iar agricultura, ocupaţia celei mai mari părţi a populaţiei României, se practica cu mijloace rudimentare. Şi imaginea Bucureştilor diferea mult de aceea pe care ar fi trebuit să o aibă capitala unei ţări, fie ea chiar de la porţile Orientului – străzile centrale „pavate cu bârne”, iar cele laterale nepavate, pline de praf sau de noroi, după anotimp, nu existau construcţii mai răsărite, până şi reşedinţa domnitorului fiind într-o casă destul de modestă, ce aparţinuse boierului Dinicu Golescu, iar majoritatea clădirilor erau mici, insalubre şi construite haotic, fără un plan anume. La plecarea Regelui Carol I de pe scena politică românească, odată cu dispariţia sa de pe scena vieţii, România avea o întreagă reţea de căi ferate formată din linii principale şi destule linii secundare, avea străzi pietruite şi şosele, avea Bancă Naţională şi alte instituţii bancare şi de credit, avea un sistem monetar propriu, se produsese un promiţător început în industrie prin apariţia a numeroase fabrici ce exploatau imensele bogăţii ale solului şi subsolului românesc. În planul politicii interne, unde Suveranul îşi impusese să fie un arbitru imparţial iniţiind şi încurajând sistemul rotativei guvernamentale, încercând să ţină dreaptă balanţa între cele două partide ce animau scena politică românească, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, reuşise să asigure stabilitatea politică pe fondul căreia ţara va obţine importante succese economice şi culturale. În politica externă, dovedindu-şi calităţile de bun şi înţelept diplomat, a reuşit să transforme România într-un real factor de echilibru în Balcani, lucru dovedit cu prisosinţă în timpul războaielor balcanice din 1912-1913. Regele Carol I s-a preocupat de dezvoltarea şi modernizarea învăţământului românesc de toate gradele, a susţinut înfiinţarea Academiei Române şi i-a încurajat activitatea, de multe ori cu fonduri provenind din caseta personală, aşa cum , din aceeaşi sursă au provenit banii cu care s-a ridicat Fundaţia Universitară Carol I. Bucureştii au devenit cu adevărat capitală europeană fiind supranumită, pe bună dreptate, „Micul Paris” şi fiind înfrumuseţată cu clădiri ce au devenit emblematice pentru oraş, datorate talentului unor arhitecţi francezi, germani, elveţieni, dar şi unor arhitecţi români de renume, provenind din şcoala stilului necruţătoarei sale boli, i-au grăbit însă sfârşitul survenit la 27 septembrie/ 10 octombrie 1914.
  • Limba de redactare: engleză
  • Vezi publicația: Muzeul Naţional
  • Anul publicaţiei: 2006
  • Referinţă bibliografică pentru nr. revistă: XVIII; anul 2006
  • Paginaţia: 239-262
  • Navigare în nr. revistă:  |<  <  16 / 24   >  >|