Afirmare şi alienare în istoria romanităţii balcanice

  • Subiect: În contextul etnic balcanic, alături de sârbi, bulgari, sloveni, croaţi, albanezi, greci şi turci, ca să vorbim numai de componentele etnice principale ale Peninsulei, de cele creatoare de state proprii şi de culturi naţionale scrise, îi întâlnim, de-a lungul vremurilor, răsfiraţi mai pretutindeni pe întinsul acesteia pe reprezentanţii romanităţii balcanice, numiţi, de popoarele între care şi-au dus viaţa, vlahi, vorbitori ai unor idiomuri romanice, derivate direct din latina răsăriteană şi purtători ai unei culturi populare tradiţionale specifice, cu rădăcini în fondul autohton paleobalcanic. În secolul XIX, aceşti vlahi mai erau încă o puternică realitate etno-lingvistică distinctă, conştientă de individualitatea ei şi dornică de a şi-o păstra, la adăpostul formelor aproape rituale şi al instituţiile tradiţionale ale unei vieţi patriarhale, desfăşurate în comunităţi relativ închise, îndeletnicindu-se cu păstoritul de tip transhumat şi cu meşteşugurile legate de el, prelucrarea lânii şi a laptelui şi comercializarea produselor lor, dar şi cu cărăuşia. Ei supravieţuiesc şi astăzi, dar se află într-un foarte avansat stadiu de deromanizare, asimilându-se într-un ritm tot mai intens, accentuat de condiţiile vieţii moderne şi de împrejurările politice şi culturale locale, popoarelor majoritare care dau caracterul naţional al statelor în care se găsesc: grecilor, slavilor, albanezilor. Oricât de largi ar fi fost privilegiile şi autonomiile de care ei s-au bucurat vlahii în Evul Mediu şi epoca modernă, oricât de puternic ataşamentul lor faţă de propria etnicitate, românii balcanici au fost nevoiţi să graviteze totuşi în orbita unor centre de autoritate politică, spirituală şi culturală străine, care le-au absorbit energiile creatoare în folosul lor. Pentru ei, intrarea în circuitul vieţii urbane, afirmarea culturală superioară, pătrunderea în clasa politică diriguitoare, ascensiunea în ierarhia bisericii răsăritene, cu alte cuvinte ieşirea din ruralitatea ancestrală şi depăşirea nivelului folcloric al culturii însemnau totodată începutul renunţării la identitatea lor etnică şi nu potenţarea acesteia. Mai târziu, singura cale de menţinere şi dezvoltare a fiinţei etnice a aromânilor în "secolul naţionalităţilor" a fost cea iniţiată de oamenii de cultură şi de stat români: afirmarea lor ca români balcanici, cu sprijinul României, sub ocrotirea Imperiului otoman, prin cultură. Cu toate rezultatele într-adevăr spectaculoase pe care le-a înregistrat până în ajunul războaielor balcanice, mişcarea de redeşteptare naţională a aromânilor nu a izbutit să consolideze durabil fiinţa etnică a acestui ultim grup de reprezentanţi ai romanităţii în Peninsula Balcanică, ci numai să recupereze o parte dintre ei în folosul naţiunii şi statului român. În zilele noastre, în condiţiile restructurării ordinii politice europene, după implozia sistemului de tip imperial sovietic şi dezmembrarea Iugoslaviei, ultimii supravieţuitori ai romanităţii balcanice, aromânii, sunt chemaţi tot mai insistent să-şi redefinească şi afirme identitatea etnică.
  • Limba de redactare: română
  • Secţiunea: Romanitatea balcanică
  • Vezi publicația: Sud-Estul şi Contextul European: SECE
  • Editura: Institutul de Studii Sud-Est Europene
  • Loc publicare: Bucureşti
  • Anul publicaţiei: 1994
  • Referinţă bibliografică pentru nr. revistă: II; anul 1994; subtitlu: Buletin al Institutului de Studii Sud-Est Europene
  • Paginaţia: 37-46
  • Navigare în nr. revistă:  |<  <  6 / 15   >  >|