1945 - The early days of institutionalized communist propaganda / 1945 – Începuturile propagandei comuniste instituţionalizate

  • Subiect: Manifestări cu caracter propagandistic au avut loc şi în cursul anului 1944, dar ponderea şi amploarea lor au fost minime. Principalele cauze pot fi considerate, pe de o parte numărul mic de membri ai Partidului Comunist, li psa specialiştilor, lipsa u nei direcţii ideologice bine definite, iar de cealaltă parte, o activitate propagandistică mult mai bine pusă la punct a partidelor istorice. Începând cu anul 1945, asistăm la o ofensivă în forţă a propagandei comuni ste, generată atât de evoluţia politică a României, cât şi de perfecţionarea celor implicaţi în acest fenomen. Două sunt momentele care fixează cadrul evoluţiei ulterioare a propagandei politice: prima conferinţă de propagandă a P.C.R. pe ţară (28 ianuarie 1945) şi şedinţa cu responsabilii resoartelor de „Propagandă şi Agitaţie” a comitetelor judeţene din întreaga ţară (11-14 iunie 1945). Cele două mari consfătuiri (prima asimilată ulterior cu un congres) pun bazele teoretice ale propagandei şi totodată oferă un amplu tablou al evoluţiei fenomenului propagandistic pe parcursul primei jumătăţi a anului 1945. După aceste „şedinţe ”, toate întrunirile vizând propaganda, chiar dacă nu se legitimează explicit prin ele, menţin aceeaşi structură şi acelaşi tip de desfăşurare (reprezentanţii din teritoriu prezintă un raport privind situaţia locală, comentat în plen, la care se adaugă: îndrumările celor din minister responsabili cu Agitprop-ul şi concluziile mobilizatoare). Ceea ce frapează, raportându-ne la cele două întruniri din 1945, este desfăşurarea (mai curând o involuţie) fenomenului şi modul în care o percep, atât cei implicaţi, cât mai ales cei cărora li se adresează. Vorbim de o involuţie atâta timp cât interesul, dar mai ales entuziasmul scade vizibil între cele două momente, urmând apoi o revenire la faza iniţială. În ianuarie, toţi v orbitorii pot şi fac totul. În iunie, lu crurile sunt cu mult mai nuanţate. Încep să fie menţionate din ce în ce mai mult lipsurile, greutăţile şi obstacolele pe care le au de depăşit. Dacă în prima fază nu există decât câteva zone unde se recunoaşte că activitatea propagandei n-a avut succes, şase luni mai târziu lucrurile stau cu totul altfel. Secţia de Propagandă a fost creată la 28 august 1944, dar la aproape cinci luni de la acestă dată mai existau persoane care nu ştiau cu ce se ocupă sau nu-şi puteau defini corect noţiunile. Se observă că încă de la începu t se face o delimitare strictă între propagandă şi agitaţie, chiar dacă, odată cu evoluţia fenomenului propagandistic, cel de-al doilea termen va fi înglobat în primul. Iniţial, în accepţia Partidului Comunist „propaganda înseamnă a propăvădui o idee, o concepţie, o teorie” în timp ce „agitaţia se referă la problemele imediate”. Este lesne de observat că propaganda pentru a prinde, cât de cât, este condiţionată de anumiţi factori: mesaj clar (oamenii sunt mai receptivi la lucrur ile pe care le înţeleg), gradul de cultură al receptorului, disponibilitatea lui de a crede etc. Au existat categorii sociale prea puţin impresionate de eforturi propagandistice ale Partidului Comunist: intelectualii, lumea artistică, electoratul tradiţional al partidelor istorice. De altfel nici la sate propaganda nu are impactul dorit. Fiind într-o etapă de pionerat greşelil e apar permanent, fiind cauzate de număru l prea mic de persoane implicate în propagandă, dar şi de gradul scăzut de cultură al celor înregimentaţi. Apoi nu se ţine cont de specificul zonei unde se desfăşoară propaganda: existenţa minorităţilor, ponderea populaţiei urbane sau rurale, m edia de vârstă, nivelul de şcolarizare. În această fază nu se poate vorbi de un sistem unitar de desfăşurare a propagandei. Fiecare Regională şi-a constituit Resortul de Agitprop la date diferite (existând cazuri în care de la data constituirii până la Congres nu trecuse nici o lună de zile). O altă problemă pe care o atacă doar puţini dintre cei prezenţi este cea a numărului mic de membri de partid. Nivelul, atât intelectual, cât şi ideologic, este un alt m are obstacol. Ei nu înţeleg nici pentru ei ce scrie în documentele venite de la centru, cum să mai explice şi altora? Totodată este vizibil şi un dezinteres pentru acest aspect prea „intelectualizat”, mulţi considerând că nu e nevoie să mai citească deoarece calitatea de membru de partid suplineşte informaţia. Lipsa unor directive concrete de la forul conducător al propagandei a dus şi ea la dezorganizare, fiecare făcând munca de agitaţie şi propagandă aşa cum a crezut el că este mai bine. Modelele propagandistice erau preluate de la sovietici, prelucrate puţin la centru şi trimise apoi în teritoriu. Din această cauză propaganda din 1945 a fost un hibrid, prea puţini ştiind cum s-o adapteze în funcţie de zonă, de oameni, pentru că pornindu-se de la acest principiu absurd al competiţiei dintre regionale, nu se iau în calcul faptul că sunt zone cu specific (Valea Jiului, Prahova – unde predomină muncitorii şi din această cauză sunt şanse mai mari ca propaganda să prindă, decât în Moldova – considerată fief al evreilor; o altă zonă cu probleme – Ardealu l de Nord, aflat încă sub ocupaţie sovietică. Din această cauză, autorităţile bolşevice nu sunt întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă cu reprezentanţii Partidului Comunist de la Bucureşti. Sunt locuri unde Partidul e interzis de comandantul sovietic, iar în alte locuri e înfiinţat de către un comandant sovietic). Alte lipsuri conştientizate şi de cei din teritoriu, şi în consecinţă luate în discuţii, au fost: sectarismul şi delăsarea. Modul de abordare a minoritarilor reprezintă o altă mare greşeală, luând naştere nu de puţine ori manifestări şovine. Şi asta pentru că atunci când s-au transmis în teritoriu directivele, nu s-a luat în calcul realitatea, că etnicii germani şi maghiari, şi ch iar evreii, aveau alte noţiuni la care vib rează, nu patrie, naţiune. Apoi s-au făcut greşeli pe plan local trimiţându-se propagandişti români în comunităţi ale minoritarilor, nu de puţine ori ajungându-se la conflicte deschise. Aceeaşi problemă apare şi la sate, unde „băieţii în costum” vin să le explice ţăra nilor cum să cultive pământul. Celelalte segmente ale societăţii unde propaganda nu a prins au fost armata şi intelectualii, şi de aceea pe parcursul anului, şi mai ales în 1946 vor exista numeroase discuţii, la nivelul forurilor conducătoare, despre modul în care şi-i pot apropia pe aceştia. Întrunirile oamenilor implicaţi în desfăşurarea propagandei din anul 1945, ne dau măsura amploarei, conţinutului şi impactului acestui fenomen la nivelul societăţii. Partidul Comunist n-avea suport de mase şi de aici nevoia acută de atrage oamenii, de a-i influenţa şi determina să-i sprijine. Apoi era un partid lipsit de legitimitate, motiv pentru care, prin intermediu propagandei, se încearca falsificarea trecutului în beneficiul prezentului, prin introducerea unor noi termeni: „voinţă populară”, „factor constitu ţional”. Tot pentru a depăşi deficitul de legitimitate se apela la cooptarea unor personalităţi ale culturii, tehnicii, învăţământului care să gireze regimul. Apare şi o nouă modă, cea a etichetelor, şi un nou limbaj, prin intermediul căruia se proiecta o imagine idilică segmentată când şi când cu expresii depreciative la adresa duşmanului. Intuind perfect valoarea unei propagande bine făcute, comuniştii îşi consumau o mare parte din energie în acest sector. Cu toate impreciziile, confuziile, neclarităţile inerente oricărui început, încă din 1945 se întrevede o direcţie pe care au urmat-o şi perfecţionat-o în anii ce au urmat.
  • Limba de redactare: engleză
  • Vezi publicația: Muzeul Naţional
  • Anul publicaţiei: 2006
  • Referinţă bibliografică pentru nr. revistă: XVIII; anul 2006
  • Paginaţia: 340-357
  • Navigare în nr. revistă:  |<  <  22 / 24   >  >|