 |
Cronica muzicală on-line  |
||||||
|
Sonorități folclorice româno-iraniene în Piața Festivalului Enescu
(Constanţa Cristescu, muzicolog – 15 septembrie 2011) 
În seara de 10 septembrie, în fața unui numeros public ce a umplut la refuz Piața Festivalului „George Enescu”, Grigore Leșe, neîntrecutul horitor maramureșan, s-a confruntat muzical cu un grup de patru cântăreți iraniei, maeștri ai improvizației orale. Invitații lui Grigore Leșe sunt: Amir Heidarkhodaee (voce, setar – instrument de coarde ciupite – și tambur), Mohammad Saleh Zamani (kamancheh – instrument de coarde cu arcuș), Mehdi Aminian (ney – fluier persan –, setar) și Hossein Sanaei Sedeh (voce, tombak și daf – instrumente de percuție).Ideea ce a stat la baza confruntării muzicale este aceea a stabilirii unor lianți de spiritualitate ancestrală prin elemente structurale ale unor genuri improvizatorice din folclorul românesc și din cel iranian. Experimentul paralelei muzicale inițiat de Grigore Leșe a dat roade excelente, căci din confruntarea artistică a muzicienilor au reieșit o mulțime de elemente structurale comune cântecului lung românesc și iranian, dar și cântecului strofic ori repertoriului instrumental. Astfel, doina maramureșană cu noduri interpretată de Grigore Leșe și melodia improvizatorică de dragoste ori nostalgică a iranienilor interpretată de Hossein Sanaei Sedeh cu aceeași tehnică vocală naturală denumită de specialiști „Schlusstöne”, au sunat asemănător. Identică sau asemănătoare a fost și structura modală, rubatoul, forma și recitativul doinit în parlando, îngemănând două culturi muzicale care aparent sunt foarte îndepărtate.
Doina instrumentală interpretată de Grigore Leșe la fluier mare s-a îmbinat minunat cu improvizația instrumentală la ney a lui Mehdi Aminian, coloritul oriental fiind dat de acompaniamentul de percuție și instrumente de coarde ciupite și cu arcuș care au dublat ori au continuat variat melodia. Lamentația doinită a lui Grigore Leșe acompaniată cu discreție de percuția iraniană a fost preluată variat de Mohammad Saleh Zamani la kamancheh, apoi a fost continuată de Grigore Leșe la fluierul mare românesc, pe acompaniamet de percuție în ostinato. „Doamne mult m-am rugat Țâie/ Să nu-mi dai urâtu mnie”, doinea Grigore Leșe, cu intervenții heterofonice și imitative variate ale maeștrilor improvizatori iranieni. Deși cântau în limbi diferite, muzicienii înțelegeau perfect ethosul cântecului, pe care îl continuau în variante mai mult sau mai puțin îndepărtate, pe structuri modale identice ori asemănătoare. Doricul sau cromaticul 1 penta-hexacordal cu cvintă de sprijin din horea maramureșană se regăsesc în cântecul improvizatoric iranian în structuri modale cu ambitus mare, acesta fiind deseori interpretat în polifonie imitativă la octavă cu dublaje timbrale și acompaniament instrumental. Tânguirea neyului se îngemănează cu fluierul românesc, însă cele două instrumente nu se pot confunda în privința sonorității. Fiecare instrument are un ceva al lui, ce îi conferă personalitate timbrală. La aceasta se adaugă măiestria interpretului, care îi cunoaște și-i valorifică tainele. Și în cântecele strofice și în melodiile instrumentale de dans s-au putut identifica auditiv structuri modale și sisteme de cadențare identice ori asemănătoare, diferența culturală fiind dată de complexitatea și particularitățile acompaniamentului instrumental. Cei patru instrumentiști iranieni au etalat forme variate de polifonizare a monodiei și o varietate de mijloace de acompaniament, cu o virtuozitate naturală, firească, plină de simplitate și puritate, ce a încântat și a copleșit publicul. Virtuozitatea vocală naturală a lui Hossein Sanaei Sedeh a uluit auditoriul, ca de altfel și dialogul muzical extraordinar realizat cu Grigore Leșe. În farmecul dialogului muzical intercultural, timpul s-a scurs pe nesimțite... La un moment dat, Grigore Leșe a anunțat sfârșitul „poveștii” muzicale pe care a zis-o împreună cu cei patru colaboratori iranieni, le-a mai îngăduit să cânte un cântec și minunea muzicală a luat sfârșit. Mărturisesc că după ce s-a terminat concertul folcloric intercultural am renunțat a merge la alte concerte din programul serii; pentru că prea-plinul spiritual oferit de acea muzică ancestrală, arhetipală, nu mai îngăduia contactul cu alte muzici, oricât de frumoase ar fi fost și oricât de măiestrit ar fi fost interpretate. Am ascultat atunci o muzică ce nu cunoaște nici timp, nici spațiu, o muzică arhetipală ce te proiectează în imemorial și te-mplinește indescriptibil. Grigore Leșe și invitații săi iranieni au sugerat ideea unor esențe universale ale muzicii, proiectându-ne în spații sonore arhetipale pe care Enescu le-a sondat cu geniul său și le-a răstălmăcit într-un stil inconfundabil. * Foto: Iulia Gorneanu. | |||||||
