În evoluția societății umane, educația muzicală a constituit, mai mult sau mai puțin, un deziderat al educației și formării personalității. În societatea contemporană educația muzicală este, în cea mai mare parte, neglijată, ignorată în procesul de învățământ. Nu odată am constatat, mergând pe teren prin sate, că la școli orele de muzică nu sunt predate de profesori de muzică, ci de profesori fără pregătire muzicală ori de absolvenți de teologie fără pregătire în domeniul pedagogiei muzicale. Și acum, ca și în secolele trecute, preoții , în cea mai mare parte, disprețuiesc folclorul, acesta fiind considerat de proveniență „păgână", prin urmare, este neconcordant cu învățătura Bisericii Ortodoxe... O aberație care se perpetuează generație de generație în rândul teologilor datorită lipsei lor de pregătire în domeniul culturii tradiționale folclorice, deși politicile culturale mondiale prețuiesc folclorul ca fiind un segment de cultură tradițională cu statut patrimonial de marcă de identitate etnică. Prin urmare, folclorul este considerat a avea valoare de tezaur cultural.
Având în vedere specificul și particularitățile activităților muzicale și culturale ale teologilor, propunem o regândire a modelului educațional muzical din învățământul teologic, în concordanță cu tradiția pedagogiei muzicale științifice românești și cu oportunitățile actuale internaționale.
În acest sens îmi formulez pledoaria, axându-mă pe punctarea următoarelor probleme:
- importanța folclorului în educația muzicală generală - excelențe ale pedagogiei muzicale românești;
- importanța cunoașterii și înțelegerii folclorului de către teologi;
- sugestii de îmbunătățire a sistemului educației muzicale în învățământul teologic ortodox.
Importanța folclorului în educația muzicală generală - excelențe ale pedagogiei muzicale românești
În primul paragraf din capitolul II. Intitulat Cântecul popular românesc și rolul său în educația muzicală, artistică, morală și intelectuală a poporului român din volumul Pagini nescrise din istoria pedagogiei și a culturii româneșăti [O istorie a învățământului muzical], EDP, București, 1995, muzicologul pedagog Vasile Vasile afirmă:
„Între bunurile culturale vitale ale poporului român intră și cântecul popular, recunoscut ca o adevărată sinteză a cunoașterii, având în conținutul său elemente de teologie, sociologie, filosofie, mitologie, istorie, cosmografie, psihologie, botanică, zoologie, etnografie, într-un cuvânt, fapt și purtător de cultură, fiind deci un fapt antropologic și alcătuind ceea ce un ilustru specialist numea o < expresie > dar și o < ordine de viață >". [Op. cit., p. 19: Autorul se referă la Ovidiu Papadima, citând studiul O viziune românească a lumii, din: „Studii de folclor", București, 1941, p. 34.]
Savantul Vasile Vasile conchide că în cultura populară „cântecul devine expresia cea mai concentrată și mai explicită a vieții sufletești, redând un registru foarte întins al sentimentelor umane și reprezentând o sinteză a cunoașterii vieții și cosmosului." [Op. cit., p. 23]
Nu întâmplător, cântecul popular a constituit pe parcursul istoriei o adevărată școală de educație socială, morală și patriotică. Nelipsit din nici unul din marile momente ale vieții, de la nici una dintre marile sărbători de peste an, de la manifestări comunitare, cântecul a devenit principala manifestare artistică înzestrată cu virtuți educaționale prin valoarea intrinsecă a mesajului său dar și prin antrenarea viitorilor purtători ai acestei expresii de totalitate a ființei umane.
„Școală de frumos și sensibilitate, de cultivare a creativității și imaginației poporului nostru, cântecul popular a devenit și o școală a eticului, a virtuților morale și au existat vremuri și generații pentru care era singura formă educativă cu o organizare sui-generis, în care deprinderile se transmiteau după niște legi vădind intuiție pedagogică și respectarea structurii multidimensionale a activității.
În același timp folclorul a reprezentat un mediu sociouman în care se depistau și se cultivau aptitudini și deprinderi muzicale, constituind un laborator de decantare a valorilor dar și a atitudinilor morale, sociale și se cultiva și o bogată viață afectivă." [Vasile Vasile, Op. cit., p. 23]
„Formarea gustului dar și a percepției muzicale, dezvoltarea auzului și o anumită cultivare a vocii, a posibilităților de memorare, de sesizare a simbiozei dintre limbajul verbal și cel muzical, descoperirea fondului emoțional al muzicii sunt numai câteva dintre implicațiile acestei educații muzicale largi, a practicării cântecului popular în lumea sătească." [Ibidem, p. 24].
Folclorul a fost una dintre formele primare ale educației muzicale, estetice, artistice, morale, intelectuale, patriotice și sociale, prin urmare el trebuie să fie una din temeliile educației muzicale școlare și un fundament, un izvor de dezvoltare a creativității muzicale în etape superioare ale educației artistice [Detalii asupra implicațiilor psihologice ale folclorului în viața sătească tradițională se pot afla din exegeza etnomuzicologei Ghizelei Sulițeanu intitulată Psihologia folclorului muzical, Editura Academiei RSR, București, 1980.].
Secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea au adus experiențe și performanțe pedagogice strălucite de integrare a folclorului în activitatea didactică muzicală pe planul educației generale, dar și în planul educației muzicale de performanță artistică. Nume ca Alexandru Podoleanu, D.G.Kiriac, Gavriil Muzicescu, Ciprian Porumbescu, Spiru Haret, Ion Creangă, se înscriu între marii pledanți pentru valorificarea folclorului în procesul didactic școlar. În perioada interbelică se afirmă deplin curentul valorificării pedagogice a impresionantului tezaur folcloric în procesul didactic la diferite niveluri de vârstă și de performanță, paralel cu dezvoltarea etnomuzicologiei pe plan european și mondial. Două nume de referință în aceste demersuri din domenii îngemănate - pedagogia muzicală și etnomuzicologia - se impun: George Breazul și Constantin Brăiloiu. Ambii au demonstrat valoarea educativă a foclorului copiilor și rolul acestuia în formarea personalității artistice a copiilor.
George Breazul a realizat un prim sistem educațional muzical pornind de la valorile folclorului. În acest sens stă mărturie și inegalabila Patrium Carmen [Contribuții la studiul muzicii românești, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1941], deasemenea colecția de colinde și cântece de stea în notație dublă occidentală și psaltică pentru uz didactic, intitulată Colinde. Culegere întocmită de George Breazul, în col. Cartea Satului, "Scoasă de Fundația Regală Principele Carol", reeditată sub îngrijirea lui Titus Moisescu, București, Editura Fundației Culturale Române, 1993 -, dar și studiile referitoare la problemele folclorului și cele ale educației muzicale în școala românească.
Constantin Brăiloiu a dedicat un studiu etnomuzicologic, care este în același timp sociologic și psihologic, folclorului copiilor, în care demonstrează unitatea principiilor de creație muzicală ritmică ludică infantilă pe tot globul pământesc, indiferent de limba vorbită și prin urmare, universalitatea trăsăturilor structurale ale ritmicii din jocurile spontane create de copii[Ritmul copiilor. La rythmique enfantine, în Opere, I, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din RSR, București, 1967, p. 119-172.]. Brăiloiu teoretizează principalele sisteme ritmice specifice folclorului românesc: ritmul giusto-silabic, ritmul aksak, ritmul parlando-rubato, toate acestea fiind diferite de sistemul divizionar specific unei anumite perioade stilistice a culturii muzicale europene, atât de influentă asupra sistemului educațional muzical românesc din trecut și din zilele noastre. Fiecare sistem ritmic exprimă în cântec un ethos, ca și fiecare gen folcloric în parte. Brăiloiu demostrează fundamentarea cântecului infantil, ca și a melodicii unor genuri rituale de mare vechime pe scări muzicale premodale, deseori cu intervale netemperate, dovedind existența unei mari varietăți structurale a melodicii folclorului, diferită de cea a muzicii culte clasic-romantice pe care se fundamentează educația muzicală temperată chiar și în zilele noastre. Această diversitate structurală a folclorului reflectă, pe de o parte, stadii diferite de dezvoltare și vechime genuistică, pe de altă parte, capacitatea extraordinară a omului simplu de a se exprima nuanțat în formule și forme de limbaj foarte economice, sau de complexitate variată.
Cunoașterea particularităților structurale și genuistice ale folclorului românesc este fundamentală pentru educația muzicală generală și pentru dezvoltarea personalității artistice și intelectuale în albia culturii identitare a unei nații, ori a unui grup etnic. A-ți cunoaște și prețui folclorul este la fel de important cu a-ți cunoaște și a-ți folosi corect limba neamului tău.
Kodály Zoltán, în fața întrebării de principiu: cu ce cântece începem educația muzicală?, răspundea: „din copilărie urmărim implantarea lentă, subconștientă a elementelor caracteristice, așezarea temeliilor care stau la baza străvechei construcții proprii. Cu cât este mai adâncă fundația, cu atât mai trainică clădirea. Prima treaptă de temelie este limba. A doua treaptă a acelei trăiri subconștiente este cântecul... trăsătura cea mai autentică, axpresia cea mai vie a caracterului național este jocul și cântecul de sorginte populară. /.../ Una singură este limba maternă vorbită și cântată".
Asemenea lui Kodály în concepția pedagogică muzicală, George Breazul a găsit formularea științifică adecvată unei metodici muzicale moderne: „Primele elemente de metodică muzicală nu pot fi aflate într-un alt chip și alt undeva, decât în exteriorizările muzicale ale copilului, sau din ambianța lui" [Citat de Ligia Toma Zoicaș în Pedagogia muzicii și valorile folclorului, Editura Muzicală, București, 1987, p. 9.].
În cea de-a II-a jumătate a secolului XX se devoltă un sistem educațional muzical științific, care fundamentează educația muzicală pe două paliere: folclorul și cultura muzicală universală. Ambele fundamente educaționale oferă tezaure repertoriale care acoperă integral problematica educației muzicale la niveluri diferite de vârstă și de receptivitate muzicală. Criteriile de selecție a repertoriului pentru lecțiile educative sunt argumete pedagogice îmbinate cu argumentul autenticității repertoriale, care este un argument științific fundamental. Faptul că profesorul de muzică, indiferent la ce nivel educațional ar funcționa, trebuie să apeleze în procesul didactic la piese muzicale adecvate tematicii educative, îl obligă să apeleze prioritar la resursele antologice realizate pe parcursul unui secol de etnomuzicologie de specialiști cunoscători ai criteriilor de evaluare a autenticității repertoriului folcloric. Bogatul tezaur folcloric cules și publicat de specialiști pe parcursul unui secol de etnomuzicologie oferă soluții repertoriale la toate problemele educației muzicale pe care le ridică procesul didactic.
Proiectat pe ideea valorificării folclorului în educația muzicală, volumul metodic al Ligiei Toma Zoicaș intitulat Pedagogia muzicii și valorile folclorului, Editura Muzicală, București, 1987, oferă pedagogiei muzicale contemporane modele de metodica predării unor elemente muzicale folosind selecții repertoriale adecvate din tezaurul folcloric românesc. Principiul adecvării și cel al gradației complexității repertoriale în procesul didactic muzical este magistral ilustat de distinsa didacticiană în pledoaria sa de metodică muzicală, proiectându-ne în universul muzical real al copilului, necunoscut multor pretinși educatori din zilele noastre. Distinsa profesoară universitară pledează pentru o educație muzicală integrată procesului educativ complex, în vederea realizării de relații și conexiuni conjuncturale menite să dezvolte receptivitatea artistică polivalentă și să lărgească orizontul de cunoaștere complexă a fenomenelor lumii în care copilul sau tânărul se devoltă și activează. Metoda de dezvoltare a auzului și vocii copilului prin valorificarea repertoriului folcloric propriu vârstei și capacității sale vocale, pornind de la structurile melodice, ritmice și articulațiile arhitectonice cele mai simple spre cele din ce în ce mai complexe, ilustrată de distinsa didacticiană printr-un repertoriu bogat și divers selectat cu grijă, se oferă ca un model practic de excepție demn de urmat de către dascăli în procesul educativ muzical actual. [Pentru o abordare interdisciplinară a problemelor instuirii muzicale. Soluții la nivelul învățământului mediu, în Lucrări de muzicologie, vol. 8-9, Conservatorul de Muzică „G. Dima", Cluj-Napoca, 1979, p. 243-251].
Importanța cunoașterii și înțelegerii folclorului de către teologi
Studierea folclorului în facultățile de teologie ortodoxă înlesnește înțelegerea concepției estetice populare, a criteriilor acesteia de apreciere a frumosului, ca și motivarea perenității și actualității acestuia, precum și integrarea sa în diversele categorii estetice; apoi relația dintre funcția artistică a muzicii populare cu celelalte funcții implicate în faptul folcloric muzical, ca, de exemplu, cea social-normativă.
Reputata etnomuzicologă și psihologă Ghizela Sulițeanu remarca în concluziile volumului de referință intitulat Psihologia folclorului muzical [Editura Academiei Române, București, 1980, p. 258-259] următorul fapt incontestabil: „Existența folclorului, așa cum poate fi considerată din timpuri arhaice și din ce în ce mai pregnant în contemporaneitate, ne-a evidențiat necesitatea umană de a promova frumosul muzical (s.n.C.C.). Avem de-a face cu o concepție artistică populară și, chiar dacă aceasta nu corespunde întru totul canoanelor esteticii clasice, ea își are normele ei de afirmare la fel de puternic motivate. Factori ca necesitate, practicant, creator, auditor ne-au apărut a fi implicați și în fenomenul folcloric muzical. În domeniul tradiției populare, avem de-a face cu o manifestare muzicală ce necesită, datorită structurii ei specifice, un nivel diferit de înțelegere față de muzica literată, dar aceasta nu diminuează cu nimic prezența unui proces de continuitate în concepția umană privind valoarea generatoare a folclorului muzical. /.../ Domeniul artei populare necesită, prin funcționalitatea sa, aducerea pe prim plan a legăturii sociale interdependente, indisolubile, între existența factorului uman și faptul folcloric, în cazul nostru muzical."
Actualmente practicantul de folclor nu mai este cel de altădată. Practicantul de folclor se află în plină ascensiune culturală și astfel își îmbogățește cunoașterea cu manifestări muzicale nonfolclorice. Pe de altă parte, el apare interpus între receptarea mai multor lumi muzicale care îl solicită mai mult sau mai puțin în a lua cunoștință de existența lor. Astfel, datorită mijloacelor moderne de informare - radio-uri multiple, diverse televiziuni, internet -, marii diversități de festivaluri și megafestivaluri, spectacole și megaspectacole cu o mare varietate structurală, repertorială și stilistică, cu funcționalitate complexă, practicantul de folclor devine deopotrivă performer de folk, de muzică ușoară, de muzică simfonică, ori receptor al unor multiple stiluri și genuri aparținând curentului wordart, curent cu caracter puternic intercultural, confuz ori hibrid sub aspect stilistic. În fapt, orice fel de muzică ce ne solicită atenția constituie un mesaj a cărui decodificare reprezintă, în ultimă instanță, un proces psihofiziologic complex în care sunt implicați laolaltă factori de natură social-istorică, economică și cultural-artistică, cu o seamă de caracteristici psihice individuale și colective. În acest context cultural atât de mozaicat, este sigur că folclorul asimilează fel de fel de influențe culturale printr-un proces de selecție empirică, evoluție și actualizare firească binecunoscută de etnomuzicologi și de sociologi. Doar printr-o educație muzicală profesională înțeleaptă și sistematică oferită din copilărie prin școală se vor putea forma intelecte capabile să discearnă valoric ofertele muzicale de pe piața socio-culturală multifuncțională. Școala oferă modele culturale, iar acestea trebuie să fie consacrate de tradiție și de specialiști.
Teologul poate deveni el însuși practicant al folclorului în măsura în care are afinități afective și culturale cu acesta. Slujitorii bisericești provin în mare parte din mediul de excelență al creării și perpetuării folclorului, din mediul rural, ei putând deveni factori stimulatori ai dezvoltării culturii tradiționale în localitățile în care slujesc în măsura în care sunt pregătiți în domeniul cunoașterii, înțelegerii și chiar al performării folclorului, ca artă tradițională aparținând patrimoniului cultural imaterial național, zonal, local, etnic.
a. Predarea muzicii în învățământul general
Grupul vocal de copii CRIZANTEME
din Pleșești - Com. Vulturești, jud. Suceava,
coordonator bibliotecar Gabriela Lungu
b. Activitatea cultural-socială a preoților parohi pe filiera promovării patrimoniului cultural imaterial local
Corul bărbătesc al
Parohiei Ortodoxe Salcea, Jud. Suceava,
Coordonator pr. Doru Budeanu
Este bine cunoscut faptul că tendința actuală de pastorație parohială merge spre înțelegerea complexă și cât mai nuanțată a necesităților spirituale și a celor socio-culturale ale enoriașilor, în vederea integrării în medii socio-profesionale foarte variate, dar și în vederea lărgirii orizontului de comunicare inter-umană și culturală. Nu întâmplător preoții trebuie să cunoască și să înțeleagă bine orizontul cultural, nivelul intelectual, valorile culturale tradiționale ale comunităților pe care le păstoresc, în primul rând pentru a putea pătrunde în intimitatea spirituală și culturală a membrilor lor, în al doilea rând, pentru a putea interveni în stimularea promovării valorilor locale. Între aceste valori locale se află și folclorul. Un preot care nu cunoaște și nu înțelege valoarea folclorului și nu poate discerne între folclor și alte oferte nonfolclorice, acela nu-și va putea împlini misiunea preoțească și pe plan cultural. El va fi mereu un izolat în viața culturală a comunității pe care o păstorește. Să nu uităm că un preot bucoviean, Simion Florea Marian, a înțeles și tezaurizat sub formă de monografii etnografice, realizate pe bază de chestionare științifice, cunoștințele poporului despre obiceiuri, practici populare, folclor, medicină empirică etc. Să nu uităm că etnomuzicologia românească a beneficiat de cercetările etnomuzicologice de excelență academică ale preotului Florin Bucescu, deopotrivă bizantinolog și profesor strălucit, creator de școală universitară ieșea nă.
În contextul actual al politicilor culturale mondiale, care pun accent deosebit pe tezaurizarea, valorificarea, revitalizarea și promovarea folclorului ca segment de patrimoniu cultural imaterial cu funcție identitară esențială, implicarea preoților și a teologilor în stimularea formelor contemporane de practicare a folclorului în comunitățile pe care le păstoresc și în care activează este de oportunitate maximă. Aceasta este posibil, însă, doar dacă aceștia au cultura folclorică formată prin școală, prin studiu specializat la nivel superior de înțelegere cultural-artistic și funcțional.
c. Înțelegerea particularităților stilistice ale muzicii românești de tradiție bizantină prin cunoașterea structurală a interinfluențelor cu folclorul și cu muzica cultă a diverselor epoci istorice.
„Satisfăcând cele mai diverse nevoi estetice ale oamenilor și îmbrățișând într-o intuiție genială, toate categoriile estetice, de la tragismul
Vicleimului, până la duioșia cântecului de leagăn, de la inefabilul doinei, la ingenuitatea colindei, creația populară s-a asociat cu cântulbizantin, suplinind formele instituționalizate școlare și fiind ajutată de marea sa accesibilitate și putere de emoționare." [Vasile Vasile,
Op. cit., p. 23]
Așa se face că cele două filoane ale culturii noastre tradiționale - cel folcloric și cel bizantin - s-au inter-influențat pe parcursul istoriei prin practica orală îndelungată și conviețuire culturală, gtenerându-se în domeniul muzicii de tradiție bizantină valoroase stiluri regionale, cum sunt stilul central ardelenesc denumit stilul cunțan, stilul vestic și sud-vestic de graniță, respectiv stilul bănățean, arădean și celdin Crișana, căruia i se adaugă versiunea conservată în biserica greco-catolică.
Înțelegerea particularităților structurale ale glasurilor fiecărui stil regional în parte, în raport cu stilul psaltic oficial al BOR, poate fi înlesnită de cunoașterea folclorului românesc și a particularităților structurale regionale ale acestuia, coroborată cu înțelegerea structurii muzicale a filoanelor de influență culturală care au marcat evoluția muziciii de tradiție bizantină până la configurarea acestor stiluri regionale. Pentru detalii fac trimitere la studiile subsemnatei publicate în două volume:
Crâmpeie din cronologia unei deveniri, vol. I [Editura Muzicală, București, 2004] și
Contribuții la valorificarea tradiției muzicale din Banat și Transilvania [Editura Muzicală, București, 2011].
Exemplific structura glasului I bănățean și arădean, cer este un mod minor diatonic sau policordic cu baza pe
re și cadența finală deplasată pe treapta a II-a
mi, unde realizează cadență frigică. Prezența microtoniilor în notațiile lui Atanasie Lipovan și a unei diversificări structurale a glasului dovedește labilitatea structurală a unui repertoriu perpetuat timp îndelungat pe cale orală. Prin înțelegerea diversificării structurale a glasurilor istorice în contexte socio-culturale diferite se va putea înțelege și asimila muzica de tradiție bizantină de pe teritoriul României în complexitatea și diversitatea sa stilistică, pentru a putea fi performată de toți absolvenții facultăților de teologie ortodoxă în contexte liturgice și geografice diferite. Mai mult, asimilarea analitică a psaltichiei și a stilurilor muzicale regionale de tradiție bizantină poate genera studii de specialitate veritabile de muzicologie, nu compilații îndoielnice de pseudomuzicologie, care abundă, din nefericire, în literatura bibliografică actuală.
Sugestii de îmbunătățire a sistemului educației muzicale în învățământul teologic ortodox
Cele prezentate până acum constituie argumente convingătoare pentru a sugera o revizuire a sistemului didactic universitar teologic pe domeniul muzicii.
1. În planul muzicii bisericești, unilateralitatea educației muzicale bisericești pe un segment stilistic regional al muzicii de tradiție bizantină limitează universul cunoașterii muzicale la repertoriul strict necesar asigurării serviciului liturgic la bisericile de enorie. Aceasta în condițiile în care lumile muzicii de pretutindeni se dezvăluie cu atâta agresivitate și cuceresc din ce în ce mai mult teren. Revizuirea planului cursului de muzică bisericească pe parcursul celor trei ani și apoi pe parcursul masteratului prin
extinderea învățării prioritare, în toate facultățile de teologie, a stilului psaltic oficial, cu notația psaltică - un tezaur patrimonial bisericesc -, apoi a stilurilor regionale, în mod analitic, comparativ cu structurile muzicii din care s-au desprins, este o necesitate de ordin practic și cultural, cu atât mai mult cu cât muzica de tradiție bizantină face parte din patrimoniul cultural tradiționa cu marcă de specificitate etnică, deci cu marcă identitară.
Pe de altă parte, cunoașterea procesului evolutiv al muziciii de tradiție bizantină, atât în plan teoretic, analitic, cât și în plan repertorial, deschide viitorului performer ușile maleabilității interpretării muzicale liturgice adecvate stilistic în spații geografice diferite.
Un curs de istoria muzicii bizantine ar completa cunoștințele studenților cu necesarul conturării unei viziuni diacronice asupra culturii muzicale de tradiție bizantină și ar spori înțelegerea necesității specializării muzicale pe domeniul muzical specific Bisericii Ortodoxe.
2. În planul educației muzicale laice cu rol covârșitor în viața culturală a comunităților, se impune
introducerea studierii științifice a folclorului la toate secțiile facultăților de teologie. Cursul și seminarul de folclor se cer introduce între disciplinele fundamentale care nu trebuie să lipsească în programa de studiu universitar teologic, fie că este vorba de secția pastorală, de cea de litere ori asistență socială.
3. Pentru a înlesni accesul la cultura muzicală necesară unui cadru didactic profilat pe predarea muzicii în școală alături de religie, este necesară introducerea unui
curs de pedagogie muzicală, menit să introducă viitorul dascăl de școală în universul cultural și metodic al disciplinei muzicale, atât de importantă în educația estetică, intelectuală și artistică a copiilor și tinerilor.
Acestea sunt doar câteva sugestii care pot îmbunătăți sistemul actual de educație muzicală în învățământul universitar teologic ortodox, în vederea lărgirii accesibilității culturale a teologilor și a mobilității lor de performare profesională.
Atașez două colinde reconstituite audio din fondul documentar Alexandru Voevidca, culese din Bucovina la începutul sec. al XX-lea.
VULTUREȘTI, Sculați, sculați boieri mari... și
SALCEA, Sculați, sculați boieri mari...
