Catedrala Patriarhiei Române oferă, prin difuzarea directă pe postul TV TRINITAS a Sfintei Liturghii duminicale și a altor slujbe din ritualul liturgic ortodox, modelul pe care fiecare lăcaș de cult din țară trebuie să îl urmeze în oficierea acestuia. Cântarea este parte integrantă din ritualul liturgic și-și are normele canonice care trebuie urmate pentru a nu transforma Liturghia în spectacol și pentru a asigura acuratețea tradițională a cadrului săvârșirii Tainei.

Fiind 8 martie, gândul mi s-a fixat asupra modului în care liturghisitorii Catedralei Patriarhiei îi înalță cântare Maicii Domnului, gingașa protectoare a celor nevoiași. I-am ascultat deseori urlând Axionul în fața icoanei în email de la altar, neasemuit de frumoasă, a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe și am sperat că voi asculta, în sfârșit, o cântare filocalică, îngânată cu duioșie, cu tandrețe și cu artă. Nu doresc să însael numele cântăreților, căci s-ar găsi imediat fanatici necugetați care ar arunca în mine cu pietre, acuzându-mă că «lovesc în biserică». Dacă aș mai amâna observațiile acestei Liturghii, cred că m-aș putea autoacuza de prea mare răbdare și toleranță în promovarea kitschului liturgic.

În cadrul ecteniilor, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel i-a pomenit și pe „cântăreții binevoitori și binefăcători ai Bisericii acesteia", oferind modelul celui mai simplu recitativ liturgic, anume recitativul parlato pe baza glasului 8, cu ușoare deplasări pe treapta superioară, pentru marcarea unui accent prozodic sau a unei noi idei teologice. Melodizarea vagă prin figuri ascendente sau descendente menite să evidențieze accentele unor cuvinte cheie din text se opune tranșant recitativului cântat, una dintre modele vremii noastre care contravine canoanelor tradiționale bisericești, care fac diferența netă între recitativul liturgic și cântare. Este regretabil că mulți diaconi și preoți au șters bariera dintre recitativ și cântare, producând un hibrid nociv tradiției bizantine, anume recitativul cântat. În tradiția recitativului liturgic de filieră bizantină, cântarea este prezentă în unele formule cadențiale și în unele figuri și formule melodice cvasi-ornamentale necesare evidențierii unui cuvânt-cheie din textul recitativului.

Revenind la Axion, interpretarea grupului de la altar s-a detașat net de prestația Corului Patriarhiei, ce s-a impus printr-o înaltă ținută artistică și prin caracterul interiorizat al comunicării muzicale; aceasta tocmai prin stilul de cântare butucănos, grosolan, neartistic, sacadat de lipsa unei respirații coerente, de lipsa unei frazări logice și de cântecul strigat, nenuanțat. Gingășia textului liturgic a pierit complet în urletul cântăreților de la altar.

Un alt moment de mare densitate liturgică din Liturghia de la Patriarhia Română este cel al antrenării întregii comunități participante la rostirea Rugăciunii Domnești Tatăl nostru. Aceasta se cântă monodic, la unison, de către toată colectivitatea liturghisitoare. Din păcate, sunt persoane care tocmai atunci găsesc momentul de a-și etala calitățile vocale, dublând melodia la terță, rătăcindu-se de la monodia pe care sunt chemați să o cânte la unison cu toată suflarea din biserică. Iată un semn de neascultare, un semn de rătăcire muzical-duhovnicească de la melodia tradițională. În această cântare monodică la unison, soliștii de spectacol nu-și au locul și aceasta pentru că Liturghia nu este un spectacol, deși își are spectaculozitatea ritalului incontestabilă. Înainte de a-și slobozi vocea în cântarea comună, credincioșii trebuie să gândească la faptul că săvârșesc un act liturgic de rugă cântată și nu un act scenic în care să se etaleze personal.

Calitatea cântării corale și receptivitatea bine-intenționată a slujitorilor Catedralei Patriarhiei m-a determinat să le atrag atenția acestora din urmă asupra ceea ce crează rabat de la calitatea deosebită a prestației lor liturgice. Cu siguranță că vor reflecta fără supărare și vor remedia cu înțelepciune ceea ce produce deficit slujirii liturgice.