În ultima săptămână a pomenirilor din Postul Mare dedic acestă pagină comemorării uneia dintre cele mai remarcabile personalități ale etnomuzicologiei românești: Ghizela Sulițeanu.

Opera sa științifică este mărturia unei creații științifice de excepție și a unei pasiuni profesionale care nu s-a putut stinge decât atunci când firul vieții pământești i s-a întrerupt, la o venerabilă vârstă ce a depășit cu câțiva ani 80.

Savantă veritabilă, cu multiple preocupări de cunoaștere a fenomenelor folclorice, Ghizela Sulițeanu a fost o neobosită cercetătoare până în ultimele clipe de viață, lăsând pe masa de lucru ultimele capitole ale unei cărți la care a lucrat timp de o viață, carte dedicată folclorului muzical al tătarilor. Mi-a povestit, când mi-a arătat plicurile pline de fișe, transcrieri și însemnări, că avea un contract de publicare cu Editura Kriterion și că a predat acolo cinci capitole din carte. O lăuda pe redactoarea cu care lucra, deoarece o ajuta, cu răbdare, să progreseze mai repede după pierderea sorei sale, neprețuita dactilografă care a ajutat-o pe parcursul vieții în munca de redactare, dactilografiindu-i cu grijă toate lucrările.

Dacă răsfoim doar impresionanta monografie dedicată cântecului de leagăn din folclorul românesc, apoi volumul dedicat dansurilor populare din Muscel-Argeș sau volumul dedicat baladei din județul Brăila, apoi cartea intitulată Psihologia folclorului muzical, și ne este suficient să înțelegem oportunitatea comemorării distinsei doamne.

Era foarte generoasă cu tinerii etnomuzicologi și cu toți care îi solicitau consultanță profesională. Cunoștea foarte bine istoria murdară a Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București și-mi povestea din când în când „isprăvi” ale unor oameni reputați ca specialiști, însă de o moralitate mai mult decât discutabilă, pentru a mă pune în gardă ca să mă feresc de ei sau să mă pot apăra la nevoie.

Îmi povestea astfel, că ea, ca femeie, a reușit să răzbească în lumea științei și să se impună prin faptul că ea a acceptat ca lucrări de plan de cercetare tot ceea ce refuzau să facă ceilalți cercetători. Teme ce nu plăceau nimănui datorită dificultății lor, ea le prelua negreșit și-n felul acesta nu avea concurență. Era o femeie înțeleaptă, foarte diplomată și mă uimea cu soluțiile pe care le adopta în diversele situații conjuncturale pe care mi le povestea. Mi-a oferit multiple lecții de viață, pe lângă modelele de cercetare și soluțiile investigațiilor sale interdisciplinare, de mare complexitate.

Comemorez acestă personalitate ieșită din comun prin intermediul unui interviu acordat în anul 2003, în pragul aniversării a 81 de ani de viață. Am găsit-o cu masa plină de lucru, trudind. S-a așezat pe un scaun și am început dialogul.

– Spuneți-mi, vă rog, ce proiect aveți D-voastră acum ?
– În primul rând doresc să-mi termin lucrarea Folclorul muzical al tătarilor din România.

– De când lucrați D-voastră la acest proiect ?
– O, din 1962. A fost gata, însă la nivelul de 1962. Între timp am mai făcut culegeri și analize și prezentare de material, încât acuma cred că este completă în ceea ce privește situația în anii 1981, când am făcut ultima culegere și cu transcrierile respective.

– Deci culegerile D-voastră pentru această lucrare se întind pe o perioadă de 20 de ani ? Din ’62 până în ’81?
– Mai mult chiar, însă atuncea nu a putut să fie publicată lucrarea. Pe de o parte îmi pare bine că acuma o să fie mult mai complexă decât era înainte, însă, pe de altă parte, dacă se publica atuncea în 1963 să spunem, nu ’62, era foarte bine venită pentru că era prima lucrare de prezentare a folclorului tătarilor din țara noastră și este un material foarte interesant, care a fost apreciat și, de fapt, în parte a fost comunicat și publicat în publicațiile de specialitate din țară și din străinătate.

– În străinătate unde ați publicat?
– În Turcica. E revista facultății de orientalistică din Sorbona. Și în revista de specialitate din Polonia care apare la Varșovia Rocinic orientalistniciki.

– Acum ce v-a determinat să reluați lucrul la acest proiect ? Aveți o colaborare sau o propunere din partea vreunei edituri ?
– Da, Editura Kriterion, prin redactoarea Elena Deatcu, care pot să spun că m-a stimulat foarte mult ca să reiau lucrarea și să-i dau drumul și să o finisez acuma.

– La D-voastră vârsta nu și-a pus amprenta bătrâneții decât doar așa, pe filele de carte și de lucru îngălbenite.
– Dragă, pot să-ți spun că asta mă ține în viață.

– Așa?!
– Ăsta este rostul meu ca să-mi termin ce am început și pe urmă .

– Acesta este un proiect care se află, cred eu, în curs de finalizare. Masa este, după cum văd eu, plină de manuscrise adunate și puse în ordine. Sigur, multe lucruri din ordinea sistematizării par a fi ascunse sub un noian de hârtie și de dosare, însă ele se vor putea regăsi în cuprinsul cărții D-voastră. Puteți să-mi spuneți cam care sunt în mare capitolele pe care le-ați conceput?
– Am 12 capitole privind absolut toate manifestările folclorice. De la cântecele pentru copii, din copilărie, până la cântecele funebre și cele religioase ce se manifestă cu prilejul anumitor activități folclorice.

– În primul rând v-ați organizat materialul pe categorii folclorice?
– Așa au fost culese.

– Care sunt cele mai reprezentative pentru tătari din ce oglindește materialul D-voastră ?
– Cam toate sunt, pentru că fiecare generație pe care o reprezintă materialul folcloric respectiv, începând cu copiii sugari, cu cântecele de leagăn mai bine zis, până la cele funebre, fiecare reprezintă o specificitate a populației tătare de la noi din țară. Însă numai că la noi în țară avem norocul, am avut surpriza foarte plăcută că am întâlnit un folclor foarte arhaic.

– Și bine conservat, presupun...
– Foarte bine conservat. Asta era până acum 10 ani, când am fost la ultimul simpozion turco-tătar.

– Presupun că acum când grupurile etnice sunt sprijinite în afirmarea lor, folclorul tătar a reînviat asemenea tradițiilor multor neamuri care conviețuiesc cu noi.
– Aicea manifestările scenice au avut un mare rol, după cum și la români e aceeași situație. În momentul când au fost puse în scenă, anumite manifestări sigur și-au pierdut unele caractere, însă au căpătat importantul element de cotidian.

– Deci s-au deritualizat în favoarea spectaculosului ?
– Da... Spectaculos este.

– Dacă au fost puse în scenă, atuncea au dobândit un anume tip de spectaculos, de caracter de spectacol și au necesitat o adaptare pentru scenă; unele au fost deformate, nu ?
– Au dispărut pur și simplu. De exemplu, ce am întâlnit eu în culegerile pe care le-am făcut în ’58 când am început, ba în ’53 când am făcut primele culegeri la tătarii din Dobrogea, în mare parte unele categorii folclorice se află în completă dispariție. Frumoasele cântece antifonice folclorice șân, e o categorie folclorică practicată de tineret până la căsătorie, antifonic separat băieții de fete, astea au dispărut. Au reapărut însă cântecele de joc tot antifonice, de astă dată la nivelul contemporan de manifestare mixtă, chit că grupele de fete și grupele de băieți sunt despărțite, însă ei cântă antifonic pe sexe tot improvizat, în marea majoritate luate din imagini vechi preluate de la părinți, de la rudele mai vârstnice, din tinerețe, însă nu mai au funcționalitatea pe care o aveau înainte. Înainte era funcționalitatea de cunoaștere; era unica posibilitate ca între băieți și fete să aibă loc un dialog. Pe când acum, ei au posibilitatea să dialogheze pe stradă, sunt mai emancipați.

– Ne oprim puțin. Deci aveți materialul organizat genuistic pe ciclul vieții? Pe categorii de vârstă cuprinzând tot ciclul vieții omului și aveți și categorii folclorice cu caracter socio-comunitar reprezentative pentru diferite obiceiuri?
– În primul rând, sunt două ramuri importante de tătari: tătarii crimeeni, de origine crimeeană și tătarii nogai. La noi în țară au fost mai vechi tătarii nogai. /./ I-am regăsit și eu în Dobrogea. Interesant este la tătari obiceiul de tamgâ și tamga. E semnul tribului respectiv. Asta am comunicat-o la Sorbona.

– Să vă păstrăm secretul muncii D-voastră de cercetare până când vom vedea lucrarea finalizată.
Cu ocazia interviului distinsa etnomuzicologă mi-a mărturisit că mai avea în planul ei două proiecte de cercetare. Era neobosită și nu simțea trecerea timpului. Era un om cu tinerețe fără bătrânețe în muncă și în roadele ei. S-a dus, cu modestie, așa cum au plecat marii etnomuzicologi români, lăsând posterității o moștenire fără de care știința ar fi sărăcită. Interviul oferă importante informații asupra ultimei cărți a Ghizelei Sulițeanu, pentru ca cei ce se vor ocupa de finalizarea ei să le aibă ca ghid.