Într-o lume dominată de dictatura masculină, cartea Marucăi Pivniceru intitulată Doamne, ce doamne!, apărută în 2008 la Editura Agerpress, vine să aducă în prim plan portretele unor personalități feminine ce s-au afirmat în diverse domenii ale artei, științei, culturii, jurnalismului și ale vieții sociale.

Pe petalele unei margarete ce împodobește coperta cărții, Maruca Pivniceru a înșirat numele acelor doamne pe care le-a intervievat pentru a publica articole în diverse reviste și ziare, pentru ca apoi să le înmănuncheze într-un volum. Acestea sunt doamnele care i-au încredințat Marucăi Pivniceru destăinuiri, mărturii, gânduri, experiențe de viață și crezul carierei: filologele Crina Bocșan-Decusară, Sorana Georgescu-Gorjan, Smărăndița Everac (soția-muză a scriitorului Paul Everac), Paula Romanescu (poetă) și Ileana Vulpescu (scriitoare), actrițele Lucia Mureșan și Carmen Stănescu, artiștii plastici Olga Morărescu Mărgineanu (pictor și desenator) și Elena Surdu-Stănescu (sculptor), muzicienele Ruxandra Donose (mezosoprană), Ilinca Dumitrescu (pianistă și redactor TV), Teodora Enache (cântăreață de jazz) și Irina Odăgescu Țuțuianu (compozitoare), balerina Ileana Iliescu, redactorii radio Elvira Ivașcu și Anca Romeci, corespondenta specială și redactora TVR Cristina Liberis, sportiva exploratoare Uca Marinescu, medica Mioara Mincu și Daniela Popescu, expert al comisiei UNESCO.

Fiecare și-a conturat autobiografia cu acuratețe și simplitate, dezvăluindu-și șansele oferite de familie, de anturaje diverse și de o muncă asiduă al cărei ideal este perfecțiunea.

În loc de postfață, un portret al inginerei și omului de cultură Maruca Pivniceru, realizat printr-un interviu acordat Mariei Capoianu.

Fiecare biografie impresionează prin diversele ipostaze ale sacrificiilor săvârșite pentru performanță profesională, pentru afirmarea demnității umane și a competenței profesionale, prin privilegiile de care unele personalități au beneficiat în fiecare regim politic în care s-au dezvoltat și s-au afirmat și prin unele similarități de atitudini de oprimare a intelectualilor la începuturile comunismului și în actuala epocă a deprofesionalizării prin restructurări abuzive și reconversii forțate, susținute de practici deopotrivă tradiționale și moderne de marginalizare, înfometare, batjocoră și teroare. Mă refer în acest sens la cazul tulburător al compozitoarei Irina Odăgescu Țuțuianu, a cărei mamă, soție de avocat întemnițat în temnițele comuniste a fost constrânsă la munci de jos pentru supraviețuire, fiind o intelectuală ce trebuia reeducată de așa-zisa „clasă muncitoare” prin umilire. Aceeași practică de dezumanizare a intelectualilor și specialiștilor incomozi, mascată de neologisme terminologice și de oportunități de „integrare europeană” ce se infirmă prin calitatea rezultatelor, se aplică și astăzi sub masca restructurărilor și a reconversiilor. Nimic mai simplu: Aceeași Mărie, cu altă pălărie! Poate că citind interviurile marilor personalități, românii noștri vor înțelege că, dincolo de orice dictatură politică, bisericească ori familială, „meseria și bărbatul ți le alegi singură” (p.100, afirmație a actriței Lucia Mureșan după cum a învățat-o tatăl ei, respectându-i voința opțiunii profesionale). Irina Odăgescu Țuțuianu mărturisește: „Muzica este contextul în care exist, iar structura psihică este cea care îmi dă echilibru. Bineînțeles, soțul meu, Teodor Țuțuianu, cu care sunt căsătorită de o viață, contribuie la liniștea mea sufletească... /./ În general, tot contextul existenței a fost bântuit de contraste, de elan, de bucurie, de durere, de iubire pentru oameni și, probabil, de forță. Mulțumesc destinului pentru ceea ce mi-a dat, având în vedere că i-am intrat în față de mai multe ori și că, atunci când am câștigat, am fost fericită, iar când am pierdut, am înțeles inevitabilul.” (p.112 și 120)

Iată câteva spicuiri despre muzică din interviurile publicate de Maruca Pivniceru: „Jazz-ul este o artă, care pe lângă virtuozitate, care știm, se câștigă în ani de muncă, dăruire și studii, este și o formă de creativitate spontană, o atitudine artistică irepetabilă, fiecare moment fiind unic, De multe ori consider jazz-ul ca pe o formă de meditație, care cere concentrare teribilă în fiecare moment, dar și extaz.” (Teodora Enache, p.40)

„Așa cum v-am spus, nimeni din familie nu m-a obligat să mă apropii de pian. Mi-a plăcut pur și simplu, și am lucrat întotdeauna cu bucurie. Nu am simțit vreo corvoadă. Cred că atunci când un copil nu iubește studiul la pian, anturajul trebuie să înțeleagă și să nu-l mai forțeze degeaba. Repet, este o meserie prea grea și nu poți s-o faci în nici un caz «contre coeur» /.../ Apropo de «copiii minune», vreau să vă spun că m-am ferit de mai apoi întotdeauna de a sublinia acest moment real al carierei mele. Atâția așa-ziși «copii minune» au fost și au dispărut, atâția copii au rămas și minunile s-au dus, încât ideea în sine nu mi se pare prea serioasă. Realele calități ale unui muzician răsar mai târziu, odată cu dezvoltarea intelectului, personalității, cu dobândirea unei vaste culturi, și sunt puțini din rândurile copiilor-minune care reușesc să treacă pragul. E o dramă.” (p.26, Ilinca Dumitrescu)

„Mama mea dorise să devină balerină, dar părinții s-au opus, considerând-o o profesie mai puțin serioasă. Această dorință neîmplinită mi-a transmis-o mie și consider că succesele mele le-am datorat ei, ca o răsplată a tenacității cu care m-a susținut în toată cariera mea, fiind alături de mine și asistând la toate spectacolele mele, atât în țară cât și în străinătate.” (P.64, Ileana Iliescu)

Argumentul Marucăi Pivniceru pentru o carte de interviuri numai cu doamne și domnițe este clar formulat atât în paginile cărții, cât și pe coperta finală. „Sunt o mare admiratoare a tuturor femeilor remarcabile, independente și fermecătoare. Sunt, deci, o feministă convinsă! /.../ Pentru că în această epocă, în care se caută senzaționalul cu orice preț, în care valorile autentice sunt călcate în picioare și umilite de incompetența gălăgioasă, în care primează primitivismul instinctelor, cum sunt violența și sexul exhibat cu o totală lipsă de pudoare, aceste personalități feminine fac excepție de la regula prezentului”. (p.176)

Între ele, Daniela Popescu, s-a luptat pentru introducerea Călușului în lista UNESCO a patrimoniului imaterial, împreună cu alte patruzeci de capodopere ale omenirii. A avut ambiția să pună bazele Federației Europene a Asociațiilor, Cluburilor și Centrelor UNESCO, devenind secretarul general al acesteia. Iată ce ne spune Daniela Popescu despre destinul politic al femeilor: „Femeile tind să exceleze în domeniul activismului politic invizibil, la nivelul unor domenii care le-au fost, de la începuturile afirmării lor publice, specifice: educație, sănătate, servicii sociale. Femeile din România contemporană se plasează în situația de a suplini o serie de servicii sociale scumpe și de a le oferi gratuit. /.../ În timp ce bărbații domină politica oficială, femeile stăpânesc politica neoficială, invizibilă, cu recunoaștere socială redusă, manifestată inclusiv în spațiul privat, dar cu consecințe semnificative în spațiul public.” (p.126)

Aș fi nedreaptă dacă m-aș opri doar la autobiografiile personalităților muziciene, căci ele se integrează firesc în constelația personalităților dintre care Maruca Pivniceru le-a ales pe cele pe care le-a intervievat. Și alte nume ar trebui să figureze pe petalele florii ce simbolizează perfecțiunea creației Dumnezeești pe care o contemplă și o venerează Maruca Pivniceru, lor fiindu-le rezervată, probabil, o altă floare, o floare a unei alte cărți pe care o așteptăm cu interes. Maruca Pivniceru are priză la marile doamne prin modul de intervievare și prin propria personalitate care atrage și cucerește inimile interlocutorilor și ale cititorilor.