Un regal al muzicii de cameră
(Constanţa Cristescu, muzicolog – 26 noiembrie 2009)

Seara de 4 noiembrie a oferit publicului iubitor de muzică, ce a ales să o petreacă în Studioul de concerte „Mihail Jora” al Societăţii Române de Radiodifuziune, un regal al muzicii de cameră, prin programul oferit de pianiştii Dana Borşan şi Gabriel Amiraş în colaborare cu percuţioniştii Alexandru Matei şi Alexandru Anastasiu.

Programul de sală deficitar alcătuit, a elidat biografiile celor doi percuţionişti, cei ce l-au alcătuit neavând, probabil, timpul necesar căutării unor texte pe care să le preia din diverse surse de informare on-line sau din bogata bibliotecă documentară a SRR.

Proiectul programului a fost iniţiat de cei doi pianişti în anul 1983, când au şi comandat Irinei Odăgescu-Ţuţuianu compunerea Muzicii pentru două piane şi percuţie, ce poartă numărul de opus 51. Evident, pe parcursul timpului, s-au schimbat doar colaboratorii percuţionişti.

Prima parte a programului a fost alcătuită din două creaţii monumentale ale lui Johannes Brahms: Variaţiuni pentru două piane pe o temă de Haydn în si bemol major, op.56 b şi Sonata în fa minor pentru două piane, op.34 bis.

Partea a doua din program a cuprins două creaţii de referinţă pentru cvartet de percuţie, pianul fiind, la rândul său, instrument cu coarde percutate prin sistem de claviatură: Muzică pentru două piane şi percuţie, op. 51 de Irina Odăgescu-Ţuţuianu şi Sonata pentru două piane şi percuţie, op.110 de Bela Bartók.

Am asistat la un recital în care sonoritatea pianistică şi cea de ansamblu cameral s-a proiectat într-o viziune simfonică. Cele două piane au sintetizat un întreg plan de sonoritate orchestrală brahmsiană, prin măiestria pianistică bogat timbralizată şi dinamizată a celor doi protagonişti. Lor li s-au adăugat cei doi oameni-orchestră percuţionişti, care au completat paleta coloristicii sonore a ansamblului de percuţie amplificat potrivit necesităţilor partiturilor celor doi maeştri ai şcolii de compoziţie româneşti şi maghiare.

Pianul a apărut, astfel, în două ipostaze scenice: instrument capabil de sinteză orchestrală şi instrument integrat într-o orchestră de cameră formată numai din instrumente de percuţie.

Ascultându-i, am avut impresia că am în faţă un colos monolit creat din fuziunea partidelor instrumentale într-o viziune unitară, echilibrată, riguros construită, profund sudată.

Alte cuvinte de laudă sunt de prisos şi îmi doresc să-i reascult interpretând împreună, cu aceeaşi ţinută profesională excepţională, alte partituri de referinţă în sfera muzicii de cameră, pentru a le da viaţă.