Din isprăvile integrării europene
(Constanţa Cristescu, muzicolog – 13 decembrie 2009)

S-a încetăţenit în epoca actuală nu doar la români ci peste tot în lume, ca tradiţiile populare mai vechi şi mai noi să fie împlinite în cadrul unor festivaluri sub protecţia autorităţilor locale, guvernamentale şi ale altor instituţii de cultură ori de protecţie patrimonială naţională şi internaţională. Multe dintre ele şi-au găsit această formă de împlinire şi datorită multor restricţii impuse de cenzura bisericească, de cenzura diferitelor religii, culte şi secte, şi datorită facilităţilor de care beneficiază într-un cadru oficial subvenţionat.

În ţara noastră, dacă răsfoim puţin filele istoriei, vom constata cenzura făţişă a colindatului tradiţional de către biserică, ce se reflectă, pe de o parte, în înlocuirea repertoriului tradiţional de colinde cu cântece de stea şi de Crăciun create de diverşi autori sub auspiciile bisericii, pe de altă parte, prin substituirea unor obiceiuri ce li se păreau păgâne clericilor, cu teatru popular religios. „Meritul” lor a fost şi este acela de distrugere a tradiţiilor pe care ei sunt incapabili să le înţeleagă, pe care le consideră „păgâne”, încercând să le modeleze conform modelelor vieţii creştineşti închipuită de biserică.

Actualmente, cenzura bisericească asupra traditiei folclorice se reflectă cu claritate în desfiinţarea completă din programele facultăţilor de teologie a disciplinelor care au ca obiect de studiu folclorul, sub pretextul „integrării în Uniunea Europeană prin desfiinţarea disciplinelor fundamentale”, aruncând în stradă, cu nonşalanţă, specialiştii pe care i-au folosit temporar pentru acreditarea unor secţii şi facultăţi teologice. Ori, viitorii preoţi ai comunităţilor rurale şi urbane ar trebui să cunoască şi să înţeleagă bine, printr-o pregătire adecvată, tradiţiile locurilor unde urmează a păstori. Existenţa unor performeri de folclor şi a unor inimosi animatori din rândul clericilor nu infirmă realitatea prezentată. Ea este evidentă, iar excepţiile întăresc regula... Cine este păcătosul în această aberantă atitudine universitaro-bisericească? Cu siguranţă că nu cei ce au săvârşit şi săvârşesc păcatul, nu ei sunt vinovaţi de ceea ce le-a produs mintea, ci persoanele care au curajul să îl sesizese şi să i se opună, sau poate... Adam, ori Eva, ori... şarpele..., ori sistemul!?

Clericii?! Aceştia judecă şi dau verdicte în numele Domnului..., toarnă şi instigă, respectând cu stricteţe „taina”. Credincioşii trebuie li să se supună orbeşte în virtutea sloganului „crede şi nu cerceta”. Dacă strănile sună anapoda, nu dascălii care substituie lecţiile, cursurile şi seminariile de muzică bisericească cu repetiţii de cor pentru fanfaronadă spectaculară, în detrimentul autenticităţii ritualului – ce nu se poate împlini fără cântare –, nu dascălii care nu sunt în stare să-şi pregătească cursanţii, sunt de vină? Dar cursanţii nu-şi au ei propria lor vină?

Dacă recitativele din altare sunt înlocuite de cântec, evident nu cei ce sluţesc tradiţia muzicală bisericească sunt vinovaţi, ci cei care îndrăznesc să le obiecteze, pe motivul nesupunerii faţă de autoritatea bisericească ş.a.m.d.

Suntem copleşiţi, acum, de multitudinea festivalurilor paralele şi succesive, care abundă piaţa socio-culturală până la suprasaturaţie. Pe măsură ce în instituţiile bugetare posturile se reduc, se blochează, sau se transferă ingenios te miri de unde pe altundeva, fără concurs ori cu concurs formal, sau cu concurs de care nici nu ai habar şi se cumulează sub formă de capital profesional la o singură persoană cu multiple titluri şi multiple trese pe la epoleţi, sau cu vârste ce tind spre cifre faraonice, se înmulţesc festivalurile cu sponsori şi parasponsori bugetari şi particulari, de te miri de unde se găsesc atâţia bani pentru ele. Vedem cu groază că oamenii sunt aruncaţi în stradă ca nişte gunoaie din instituţii, din intreprinderi şi din firme de oameni ale căror prestaţii profesionale sunt, deseori, mai mult decât îndoielnice. Însă totul este mascat de o perpetuă mascaradă festivistă, ce crează o aură de falsă bunăstare şi bunădispoziţie.

Evident, instituţiile cu funcţii electorale şi cele de cultură trebuie să-şi împlinească programul de manifestări şi ce este mai lesne decât să facă un festival? Aşa aflăm de festivalul brânzei, de festivalul x, de festivalul y, acestora li se mai adaugă şi câte un târg de produse tradiţionale pentru a se crea un cadru de desfacere „ecologică” în vederea obţinerii de venit şi al promovării tradiţionalului în context european, iar Crăciunul începe odată cu postul Crăciunului prin ridicarea pomilor în pieţele publice şi ornarea prematură a localităţilor, aşa încep să umble „colindătorii” pe la uşi uitând că tradiţia colindatului prevede umblatul cu colinda doar în Ajunul Crăciunului, nu în tot postul ş.a.m.d.

Piaţa dictează modificarea datelor calendaristice ale obiceiurilor, piaţa dictează organizarea unor manifestări folclorice calendaristice anticipate, piaţa anulează tradiţii şi crează mode, ori restaurează şi importă tradiţii în context modern.

Oamenii se cred nevinovaţi unul şi unul, şi dau vina mereu pe alţii. Mereu alţii sunt vinovaţi de faptele lor: ba criza, ba piaţa, ba guvernul, preşedintele, partidul x, partidul y, Uniunea Europeană, globalizarea, străinii etc. Au nevoie mereu de ţapi ispăşitori pentru propriile lor păcate, căci piaţa ei au creat-o, criza ei au creat-o, tradiţiile ei le-au creat, ei le-au distrus, ei le restaurează, ei le profanează. Evident păcatele se iartă, rămân însă rezultatele catastrofale pe care le produc.

Mă uluieşte uşurinţa cu care oamenii distrug valorile create cu atâta trudă şi sacrificiu, cu atâta ştiinţă şi învăţătură, de generaţi şi generaţii. Mă uluieşte criza bunului simţ elementar, cea care a creat toate celelalte crize şi cea care le multiplică.

Din sărbătoare-n sărbătoare,
Din festival în festival,
Mă mir de unde plouă cu parale,
Când criza ne-arde crunt la buzunar.

Totul e foarte frumos,
Când te uiţi de sus în jos.
Când te uiţi de jos în sus,
Vezi tradiţiile că nu-s,
Că s-au dus...