Reflecţii după Simpozionul comemorativ DIMITRIE CUNȚAN
(Constanţa Cristescu, muzicolog – 25 iunie 2010)

Simpozionul clujan dedicat comemorării preotului professor Dimitrie Cunţan (1837-1910), făuritor de învăţământ muzical teologic cărturăresc sistematic pe meleagurile ardelene ale Sibiului, ce a avut loc în zilele de 17-18 iunie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, a constituit, pe de o parte, un prilej de analiză aprofundată a moştenirii spirituale a dascălului sibian, pe de altă parte, o ocazie de dialog profesional care a scos la lumină problemele cu care se confruntă actualmente învăţământul muzical teologic, dar şi cel laic, în domeniul abordării studiului culturii muzicale româneşti de tradiţie bizantină.

În privinţa aportului lui Dimitrie Cunţan la fundamentarea unui învăţământ muzical teologic sistematic, acesta constă în realizarea unei prime antologii de repertoriu liturgic aparţinând stilului ardelenesc prin valorificarea fondului muzical tradiţional cultic conservat în tradiţia orală seculară, prin notarea cu mijloacele cunoştinţelor sale muzicale, din memorie, a repertoriului învăţat de la un priceput dascăl bisericesc al vremii sale şi sistematizarea lui pe modele liturgice generale – Liturghia, vecernia şi utrenia –, pe formele principale ale melodiilor-model din slujbe speciale şi repertorii cu uzualitate calendaristică – „însuşi glasul”, stihira, troparul, antifonul, podobia, axionul, heruvicul, irmosul, priceasna etc. Teoretizarea introductivă la manualul practic de muzică bisericească conceput de Dimitrie Cunţan, ce a constituit şi constituie, în forme diortosite, cartea de căpătâi a cântăreţilor de strană din Ardeal, este edificatoare în privinţa definirii melodiei-model şi a modelului de formă muzicală unifuncţională şi multifuncţională liturgic şi a procesului variaţional al acestor modele pe care se clădeşte o mare parte din muzica liturgică de tradiţie bizantină.

Dimitrie Cunţan face parte din şcoala creată de muzicieni teologi cărturari cu o gândire inovatoare de tip renascentist, care au ştiut să preţuiască valoarea patrimonială excepţională a fondului muzical liturgic conservat pe cale orală timp de mai multe secole în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş şi Oaş. Modelul muzicianului renascentist s-a reflectat în învăţământul teologic ortodox, la finele secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, în efortul de fixare într-o notaţie muzicală uzuală pe care o stăpânea în virtutea educaţiei muzicale dobândite, a patrimoniului muzical însuşit şi memorizat în practica orală de strană, pentru crearea de manuale şcolare muzicale şi cărţi muzicale pentru uzul bisericesc ortodox, inexistente până la vremea aceea în zonele menţionate. Este un model demn de urmat în contemporaneitate, prin regândirea sistemului didactic în spirit iluminist, ştiinţific, sistematic, unitar pentru toată ţara.

Din nefericire, învăţământul muzical teologic se confruntă actualmente cu o reală criză de sistem didactic, ce are ca principal motiv lipsa de coerenţă sistemică şi diviziunea conceptuală pe plan reportorial şi metodologic.

Pe plan reportorial, divergenţa se reflectă în refuzul de către şcoala muzical-teologică din Sudul şi Estul ţării de a asimila în studiul muzicii bisericeşti şi studiul principalelor stiluri regionale ale muzicii româneşti de tradiţie bizantină, iar de către cea din Vestul şi Sud-Vestul ţării, respectiv din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş şi Oaş, în refuzul învăţării psaltichiei şi a repertoriului psaltic de către personalul didactic, pe motivul că la parohii aceasta nu se cântă. Astfel, se îngrădeşte accesul elevilor şi studenţilor la cunoaşterea culturii muzicale de tradiţie bizantină în integralitatea sa, izolându-i într-un mic segment al culturii tradiţionale, ca într-o enclavă artificial creată de dascăl.

Adevărata motivaţie a refuzului de către cadrele didactice universitare şi gimnaziale a unui sistem didactic muzical unitar în toată ţara este, pe de o parte, lipsa lor de receptivitate faţă de oportunitatea cultural-spirituală şi practică a studierii aprofundate a tradiţiei muzicale bisericeşti ortodoxe de pe întregul teritoriul ţării şi din străinătatea cu tradiţie bizantină, pe de altă parte, lenea şi comoditea lor, în virtutea căreia, în loc să se perfecţioneze continu pentru a face faţă oportunităţii cultural-spirituale de proiectare a potenţialului educativ la nivelul necesităţilor actuale de performare muzicală la strană în orice zonă geografică din ţară şi din străinătate ar activa cântăreţul bisericesc, inventează motive diverse pentru a-şi muşamaliza incapacitatea profesională. Marea piedică în progresul învăţământului muzical bisericesc o constituie tocmai mentalitatea anacronică a profesorilor de muzică. În primul rând ei trebuie instruiţi, la nivelul lor universitar, de cadre competente, pentru ca apoi dânşii să poată instrui studenţii şi elevii.

O altă problemă ce s-a ridicat pentru motivarea decadenţei învăţământului muzical bisericesc este lipsa de motivaţie profesională pentru studiul muzicii bisericeşti la nivel de performanţă artistică. Toţi studenţii teologi doresc să devină preoţi, nu cântăreţi de strană. Aceştia din urmă sunt foarte slab plătiţi, muncind pe un salariu derizoriu, dacă sunt salarizaţi.

Am reflectat îndelung la problema lipsei de motivaţie profesională pentru studiul muzicii bisericeşti la niveluri de performanţă artistică şi consider că criza de cântăreţi profesionişti pentru străni ar putea fi soluţionată prin crearea unor secţii de muzică bisericească în cadrul facultăţilor teologice, care să pregătească personal profesional performant pentru uzul stranelor şi conceperea unui sistem de salarizare a strănarilor motivant pentru a determina orientarea tinerilor spre studiul aprofundat al muzicii. La aceste secţii studenţii ar studia sistematic muzica bisericească de tradiţie bizantină în evoluţia sa istorică şi în diversitatea sa stilistică sub influenţa interculturalităţii multiseculare, ar învăţa ambele sisteme de notaţie muzicală uzuale în Biserica Ortodoxă – notaţia psaltică şi notaţia occidentală –, ar învăţa paleografie muzicală, analize muzicale profesionale, formele muzicii de tradiţie bizantină, tipic, stilistică muzicală etc. Deasemenea ar face multă practică muzicală într-un sistem didactic regândit, pentru dobândirea, fixarea şi dezvoltatea abilităţilor muzicale specifice cântării de strană la un nivel superior, artistic.

Ne-am confruntat şi cu o ofertă de terminologie neprofesională, eronată, motivată de intenţia accesibilităţii didactice şi dublată de o preţiozitate dubioasă. Orice specialist ştie că terminologia folosită de cadrele didactice în procesul de învăţământ trebuie să fie cea consacrată, iar în învăţământul musical laic şi teologic, terminologia consacrată este cea muzicologică; aceasta pentru că şi muzica îşi are terminologia profesională proprie, aşa cum fiecare limbă îşi are lexicul ei şi normele gramaticale proprii, aşa cum fiecare domeniu ştiinţific ori profesional şi fiecare disciplină teologică îşi are limbajul de specialitate consacrat, precis definit semantic. Inventarea de noi termeni profesionali este necesară numai atunci când nu există termenii consacraţi pentru definirea unui proces sau fenomen muzical, altfel este dovadă de lipsă de cunoaştere şi de pregătire profesională.

S-a mai ivit şi o altă problemă de sistem educaţional în dialogul generat de lucrările prezentate, anume dificultatea implementării la parohii a repertoriului ce se constituie în etalon stilistic zonal şi a celui psaltic redifuzat şi reintrodus în practica liturgică prin cărţile oficiale de cult ale Patriarhiei Române publicate după 1989, datorită refuzului diecilor de a cânta altceva decât variantele locale memorizate de ei. Unele variante locale sunt, într-adevăr valoroase şi fac parte din patrimonial muzical bisericesc local, zonal şi naţional. Altele sunt palide încropeli ce dovedesc lipsa de educaţie muzicală a performerilor locali ai stranelor. De la oralitatea populară, neşcolarizată, la oralitatea măiestrită, cultivată printr-un sistem didactic performant, este calea lungă a educaţiei muzicale profesionale.

Acceptarea anacronismului inculturii muzicale şi cultivarea nereceptivităţii culturale şi a izolării stilistice, în cadrul sistemului educativ al Bisericii Ortodoxe Române, este unul dintre cele mai mari păcate ale învăţământului muzical teologic şi laic contemporan.

Formaţia camerală „Psalmodia Transilvanica” a făcut, în încheierea manifestării comemorative, o demonstraţie de cântare monodică tradiţională în stilul ardelenesc conservat în „tipăriturile cunţane” de la finele secolului al XIX-lea, prin interpretarea câtorva melodii tradiţionale notate de remarcabilul preot profesor Dimitrie Cunţan la unison. Le cunoşteam bine pentru că le analizasem şi le transcrisesem pentru prima dată pe psaltichie pentru cursul de muzică bisericească pe care l-am predat cândva la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad şi le publicasem într-un Liturghier de strană şi-ntr-un Vecernier universitar, apoi le şi cântasem cu studenţii mei, adăugându-le uneori isoane simple. Ascultându-le în interpretarea formaţiei de voci bărbăteşti condusă de preotul prof. univ. Vasile Stanciu, organizatorul simpozionului comemorativ şi autorul primului Anastasimatar ardelenesc lansat cu această ocazie, am avut certitudinea că melodiile cunţane ar suna foarte bine la strană în interpretare monodică, debarasată de acele parafonii grosiere – dublaje la terţă – care parazitează şi denaturează stilul autentic al cântării de tradiţie bizantină, şi cu acompaniamentul tradiţional de isoane. Acompanierea cu isoane îşi are regulile consacrate în tradiţie şi poate fi concepută în funcţie de particularităţile modale caracteristice fiecărui glas enclavizat în cadrul fiecărui stil regional. Problema mare este însă necunoaşterea ştiinţifică a stilurilor regionale de tradiţie bizantină şi promovarea unui învăţământ empiric, bazat pe simpla memorare a unor baze repertoriale luate ca etalon zonal, fără delimitarea elementelor structurale definitorii nici chiar la nivelul fiecărui glas.