Costin POPA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
LA SCALA DIN MILANO, CENUŞĂREASA DE ROSSINI – SPECTACOL STRĂLUCITOR
(Costin Popa – 5 noiembrie 2005)
Vizita

A fost ca un pelerinaj la un sanctuar. Am pășit cu emoție în clădirea Scalei, proaspăt renovată, redeschisă publicului în stagiunea 2004-2005. Juni plasatori și plasatoare (elevi în vacanță?), îmbrăcați în negru, purtând la gât colane cu paftale alămite m-au îndrumat gentil, cu zâmbetul pe buze. Sala Piermarini, numită astfel după arhitectul care a conceput-o, s-a înfățișat în toată maiestuozitatea ei. Aceeași senzație de copleșitor, de ecrasant, privind în înaltul celor șase nivele. Celebrele grupuri de câte cinci aplice din dreptul fiecărei loji – prin care recunoști oricând auditoriumul – par mai strălucitoare ca întotdeauna. La fel, candelabrul. Impunătoarea stemă de deasupra cortinei domină cu simbolul ei de neconfundat. Alături, ciudatul ceas digital care exprimă orele prin cifre romane iar minutele prin cifre arabe este la locul lui. Oglinzile venețiene din somptuoasa lojă oficială aruncă reflexii. În urma renovării, culorile s-au înviorat dar au păstrat patina prețioasă, de epocă. În special, aurul și purpura combinațiilor armonioase, elegante, fără undă de stridență. Mătasea brodată, plușul îmbracă bogat pereții, lemnul fotoliilor.

A urmat impactul sonor. M-am recules în fața primelor note rossiniene, sedus de un sunet învăluitor, fără asprimi, care îmbină scânteierea cu clar-obscurul, murmurul abia sesizat cu explozia nimicitoare, tentele catifelate cu ascuțișul alămurilor ce face să vibreze aerul. S-au revelat cu naturalețe timbrurile instrumentale, individualitățile partidelor, m-am simțit strivit de tutti orchestral. O pastă în care vocile nu se dizolvă ci își păstrează pregnanța, își evidențiază coloritul. Nu am întâlnit o asemenea calitate sonoră decât la Bayreuth, acolo ce-i drept favorizată de o construcție cu totul specială a fosei, dirijorul fiind ascuns privirilor publicului. La Scala, în dorința de a nu afecta acustica, a fost păstrat cu sfințenie până și aranjamentul inițial al locurilor din stal, spațiul între rânduri, între fotolii rămânând la fel de... incomod. Afundat în pluș, te simți însă fermecat de rotunjimea, de veșmântul cald al sunetului.

Desen în peniță

Sonia Ganassi și Juan Duego Florez în CENUSĂREASA
Sonia Ganassi și Juan
Duego Florez
Producția cu Cenușăreasa de Rossini, semnată integral (regie, decoruri, costume) de Jean-Pierre Ponnelle nu este nouă. Pentru menținerea prospețimii, a fost întreținută – nu de oricine – ci de reputata regizoare Sonja Frisell. Luxuriant gândit, ambientul acțiunii pare că a fost transpus direct de pe o carte de povești – planșă de desen, crochiat în tușe fine, inflorescente, cu doar două-trei nuanțe, alb, negru și cenușiu. Detaliul este minuțios construit, ca de o mână de maestru al gravurii și somptuoasele palate, al lui Don Magnifico, al Prințului, par cu adevărat desprinse din contes de fées. Bogăția și armoniile coloristice ale costumelor impresionează. Regia lui Ponnelle consacră mișcarea continuă, vivace a eroilor, atitudinile expresive, gestica atent gândită. Spectacolul capătă astfel o vervă cuceritoare, susținută de brilianța scriiturii muzicale. Dirijorul Bruno Campanella are în sânge filigranul rossinian pe care îl expune în chip echilibrat, fără excese, cumpănind bine crescendo-urile, accelerando-urile tipice, mergând chiar până la explicitarea clară, sublinierea demonstrativă prin tempi lărgiți, a jocului de consoane, rime și accente din faimosul cvintet („Quest'è un nodo avviluppato, questo è un gruppo rintrecciato”) al actului secund.

Distribuție de înaltă clasă

Carla di Censo, Simone Alaimo și Larissa Schmidt în CENUSĂREASA
Carla di Censo, Simone
Alaimo și Larissa Schmidt
Teatro alla Scala își onorează numele și renumele. Susținută fără fisuri de orchestră și cor, de mâna sigură de la pupitru, echipa solistică își arată clasa. Mezzosoprana Sonia Ganassi (Angelina) parcurge în siguranță traseul dintre aria de intrare "Una volta c'era un rè" și dificilul rondo final "Non più mesta", trecând prin amețitoarele rulade cărora nu uită să le confere dorită notă de expresivitate. Tenorul Juan Diego Flórez este în momentul de față una din vedetele mondiale ale liricii. Bravura, degajarea cu care parcurge paginile pline de virtuozitate ale lui Gioachino Rossini, subtilitățile strecurate în inflexiunile vocale, ușurința și penetranța acutelor, a țesăturilor acute, linia omogenă belcantistă, eleganța cu care desenează fraza au adus publicul – după aria "Si, ritrovarla io giuro!" din cel de-al doilea act – în delirul aplauzelor nesfârșite, ovațiilor, bătăilor ritmice din picioare. Pentru registrul vocilor grave, Cenușăreasa scaligeră a beneficiat de un trio de mare lux: Alessandro Corbelli (Dandini), Simone Alaimo (Don Magnifico), Michele Pertusi (Alidoro), vechi profesioniști ai partiturilor maestrului de la Pesaro, glasuri cu timbruri catifelate, cu aplecare către cântul nuanțat în condițiile unor vocalizări buffe ce frizează perfecțiunea. Distribuția a fost întregită de Carla di Censo (Clorinda), Larissa Schmidt (Tisbe), delicioasele interprete ale fiicelor lui Don Magnifico.

La Teatro alla Scala, Cenușăreasa de Rossini a fost un basm cuceritor povestit într-un sacru altar.

Copyright: cIMeC – 2005