Ultima săptămână a marii sărbători enesciene a muzicii a debutat la Ateneu sub genericul „Rediscovering Enescu”, ceea ce a fost foarte corect, dar care ar fi putut să aibă și subtitlul „Rediscovering Enescu and the Berliner Philharmoniker”. Întrucât chiar dacă a fost absentă la această ediție, marea orchestră germană și mondială și-a trimis la București admirabili reprezentanți, alături de invitații lor. Așa încât nici mai mult nici mai puțin decât primul concertmaestru al Filarmonicii din Berlin, Noah Bendix-Balgley, a condus o formație compusă din violistul Elias Goldstein, câștigător al Concursului internațional Primrose, violoncelistul Stephan Koncz, membru al aceleiași Filarmonici și al Orchestrei de Cameră a Festivalului de la Verbier și pianista Angela Drăghicescu, de la Seattle Chamber Music Festival. Un program compus din Cvartetul cu pian nr.1 în sol minor K.478 de Mozart și Trio-ul cu pian în sol minor de Enescu a încântat publicul prin calitatea sonoră individuală a instrumentiștilor, simbioza între vocile lor, dăruirea întru muzică. Nu a lipsit bis-ul prin care cei de pe podium au omagiat apropierea ideatică a tânărului Enescu (autor la 16 ani al Trio-ului) de Johannes Brahms. Așadar, s-a cântat un Rondo brahmsian, făcând absenții din sală să regrete o dată în plus.


Eclectism și melancolie cu Sonya Yoncheva

Foarte lansată pe eșichierul liric mondial de la câștigarea Marelui Premiu feminin al Concursului Operalia-Plácido Domingo din 2010, competiție la care pentru vocile masculine Premiul I a revenit tenorului Ștefan Pop, Sonya Yoncheva nu s-a complicat în derularea carierei și a abordat, începând de la acea vârstă, 29 de ani, o serie întreagă de roluri mai mult sau mai puțin potrivite vocalității de moment, al progresiei pe care orice artist pornind din start cu un glas liric îl face către repertoriul spinto sau chiar de coloratură dramatică. Soprana născută la Plovdiv a parcurs și parcurge cu ambiție acest drum, poate uitând de prudența care trebuie să o guverneze.

În sala Ateneului, Sonya Yoncheva a fermecat de la primul sunet. Vocea are o culoare rotundă fabuloasă prin consistență, armonice bogate și strălucire. Reprezintă din start, este limpede, cheia atractivității, a prezumției de succes. Programul bucureștean, intitulat „Ad una stella”, după titlul unei melodii verdiene, de un eclectism neașteptat și surprinzător, a mers pe piese vocale de lirică franceză, chanson-uri, a survolat ceva canțonete și a încheiat cu scurte incursiuni în cântările pucciniene și verdiene, inspiratoare și inspirate de marea literatură de operă a celor doi mari italieni. Din punct de vedere vocal, un program ușor, folosind în principal registrul median al glasului, cu doar câteva acute, dar intenția a fost de a revela alte calități ale artistei, legate de nuanțări și rafinamente. Într-adevăr emoționalitatea s-a simțit prezentă, a picurat tente triste și melancolice în derularea frazelor de Duparc, Pauline Viardot, Chausson, ale unui Donizetti în limba franceză cu patină italiană. Populara „Les filles de Cadix” de Delibes a adus accente nostalgice și o acută scurtă (Si natural). O evitare de notă înaltă s-a constatat și în tradiționala canțonetă „Ideale” de Tosti, o pagină încheiată glorios îndeosebi de tenori. Piesele vocale de Puccini și Verdi au venit cu alte genuri de construcții de fraze muzicale, mai ample, mai pasionale și soprana a dovedit că le stăpânește, ceea ce era de așteptat.

Publicului care se foia nemulțumit că nu se cântă operă, Yoncheva i-a oferit trei bis-uri, „Donde lieta uscì” („Boema” pucciniană, o versiune fără mult fior), Habanera din „Carmen” de Bizet, într-o lectură destul de „liberă” muzical și neriguroasă, precum și „Adieu notre petite table” („Manon” de Massenet), plină de mlădieri duioase.

La pasiv pot înscrie câteva neajunsuri, spre pildă o pronunție puțin inteligibilă în limba franceză, câteva note mai înalte emise „în spate”, un oarece vibrato care se insinuează în aceeași porțiune de registru, iată, și la un Do natural acut (singurul, în „L'esule” de Verdi) care îi consumă respirația la revenire, apoi încercări de colorizări excesive care schimbă chiar sensul cuvintelor. Un singur exemplu. Plutitoarea arie „Adieu notre petite table” s-a încheiat cu un sensibil „Adieu” pronunțat „Odieux”!

A acompaniat Malcolm Martineau, însoțitor de star-uri în multe recitaluri pe podiumurile de concert și în studiourile de înregistrări.

Am fost foarte surprins de ce Sonya Yoncheva nu a cântat și lieduri enesciene pe versuri de Clément Marot sau Fernand Gregh sau Sully Prudhomme sau Jules Lemaître sau chiar Carmen Sylva. A auzit oare de ele? I se puteau solicita de direcțiunea artistică a festivalului. N-a fost să fie. Dar... am ascultat-o live fără microfoane pe vedeta actuală Sonya Yonceva. Ceea ce nu e puțin lucru. Să știm, să cunoaștem, să nu ne luăm numai după reclame sau „conserve” cum numea un regretat mare meloman înregistrările.


Academia de muzică barocă Le Jardin des Voix

Este o instituție destinată instruirii tinerilor cântăreți, ce funcționează alături de renumitul ansamblu Les Arts Florissant și de nu mai puțin faimosul lui dirijor William Christie. Asemenea organisme se găsesc pe lângă toate marile teatre de operă sau festivaluri importante din lume, ca studiouri de operă. De exemplu Festivalul Rossini de la Pesaro prezintă în fiecare an același opus, opera „Călătorie la Reims” în distribuții diferite, provenind de la Academia locală de Studii rossiniene. Acum vreo 10 ani, Universitatea Națională de Muzică din București a produs un excelent spectacol studențesc cu „Alcina” de Haendel. Cântaseră atunci viitoare vedete, ce aveau să confirme. Am propus ca spectacolul să se reia în fiecare an, cu alți interpreți, după modelul de la Pesaro. Pentru formarea tinerilor. Nu s-a făcut nimic.

Mă gândesc acum încăodată și re-notez că Studioul Experimental în Artele Spectacolului Muzical Ludovic Spiess asociat Operei Naționale București ar putea proceda în același mod. Poate, în condițiile noii conduceri administrative și artistice.

În Festivalul Enescu 2021, Les Arts Florissants (24 de instrumentiști) a prezentat sub bagheta lui William Christie opera „Partenope” HWV 27, 3 acte, cu premieră absolută în 1730 la Londra. O producție asigurată la Ateneu de Sophie Daneman, regizor, Jean-Luc Taillefert, scenograf și desenator al costumelor, Rita De Letteriis, consilier lingvistic (ce funcție importantă!) și Christophe Garcia, coregraf. Conducerea muzicală a Academiei s-a împărțit între William Christie și Paul Agnew, soliștii fiind membri ai Academiei pentru tineri cântăreți de muzică barocă Le Jardin des Voix – Ediția a X-a, un minunat buchet de vocaliști selectați, formați și specializați într-o stilistică pretențioasă.

Parcurgând fișa tehnică am constatat cu bucurie că e vorba de o montare semi-scenică, ceea ce venea bine după concerte operatice private de asemenea opțiuni. Deși simplistă, cu ceva simboluri, dar cu multă mișcare și atitudine, mizanscena a servit integrării în public a discursului muzical-dramatic.

Desigur, numitorul comun al tuturor soliștilor – tineri sub 30 de ani – a fost mobilitatea vocii, preluarea virtuoză a desenelor melodice, executarea ornamentațiilor în condiții cât mai expresive. Țesăturile scriiturilor erau eminamente central-grave, cu puține note înalte, ariile erau pigmentate de multe recitative ale căror rostiri aveau specificitățile lor. Pregătirea junilor a fost exemplară. Să-i numesc, alături de câteva remarci de pe parcursul tălmăcirilor.

În rolul titular a fost delicata soprană Ana Vieira Leite, stăpâna unor agilități lejere, perlate, capabilă de cânt dolce și emiterea de rafinate sunete eterice (ariile 19b și 38b), iar în cel al lui Arsace, excelentul contratenor Hugh Cutting, cu voce colorată prin armonice ca de violă, artizan de nuanțe în plină frazare cantabilă (aria 12b), al unor preluări violente (dificila 40b, aria di tempesta) și lamento-uri emoționante (ariile 45b, 48b).

În rolul Armindo, contratenorul Alberto Miguélez Rouco și-a început prestația cu sunete grave prudente, domoale și a sedus prin declarația de dragoste expusă cu expresivitate (aria 37b), în timp ce tenorul lejer Jacob Lawrence (Emilio) a cântat cu timbru plăcut, ușurință și chiar incursiuni înalte. Pasaje interminabile de coloratură au fost susținute de o respirație infinită în aria 44b, dinspre finalul operei.

Mezzosoprana Helen Charlston (Rosmira / Eurimene) m-a surprins plăcut prin agilități pe sunete grave în emisie „di petto”, o raritate și o demonstrație de temeinice preparative tehnice. Nu a rămas datoare nici cu una dintre puținele acute. Toate în aria 21b. Ca expresie, a impresionat narațiunea tristă din aria 42d. Bine s-a armonizat glasul artistei cu cel al lui Hugh Canning în duetul nr.33b.

O voce gravă masculină se formează în timp și baritonul Matthieu Walendzik va cânta mai pregnant.

Perspective bune li se înfățișează celor pe care i-am văzut și ascultat.

Rămâne „Regele”. Marele șef de orchestră William Christie care a dat strălucire unei partituri, aici aparținătoare barocului târziu. A fost o lectură scânteietoare, plină de dinamică și umor. Ne-o vom aminti cu toții.