Costin POPA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
RECVIEM PENTRU ROSTROPOVICI
(Costin Popa – 24 octombrie 2007)
Oaspete obișnuit al Filarmonicii bucureștene, dirijorul Misha Katz s-a aflat din nou, în mijloc de octombrie, la pupitrul primei formații simfonice naționale. Ca gest de supremă recunoștință pentru profesorul său, Katz a dedicat concertul cu Messa da Requiem verdiană, memoriei marelui violoncelist și dirijor Mstislav Rostropovici, trecut în neființă în acest an. Un demers care a generat un plus de emoționalitate în tălmăcirea celebrului opus – redat explicit, apăsat, cu o monumentalitate care voia, parcă, să ilustreze puternica și complexa personalitate a celui dispărut.

Misha Katz este în primul rând un spirit energetic, dominator, înclinat înspre dimensionările ample, convulsive. Iar Recviemul de Verdi l-a servit cu prisosință. Marile efluvii din Dies irae au făcut să vibreze aerul din sala Atheneului, frazele largi din Lacrymosa au respirat. Deloc neglijat într-un asemenea context, filonul sacral a fost bine distilat și integrat, contrastant interpus sonurilor majestuoase. Selectând din multiplele notații, să amintesc aici Salva me din secțiunea Rex tremendae sau declamația corului Libera me Domine de morte aeterna, in die illa tremenda șoptită rar, temător parcă, către final. Dirijor cu gestică spectacular – teatral dezlănțuită, Misha Katz a redus acum, față de alte dăți, motoarele. Mi s-a părut firesc în atmosfera de reculegere pe care o exhibă lucrarea verdiană. Singurele momente în care aripile dirijorului (la propriu!) s-au înălțat exploziv, cu degetele răsfirate spre cer, implorând ca un Christ răstignit, au fost izbucnirile din Dies irae – Tuba mirum. Atipic în mișcări și atitudini, trebuie observat însă că, dincolo de excese, Misha Katz este un șef de orchestră profund, cu solidă cunoaștere și înțelegere a portativului, stilisticii. Tempii nu sunt niciodată extrapolați, așa cum probabil l-ar ghida temperamentul său vulcanic, expresiile sonore se regăsesc, bine cumpănite, la locurile lor. L-au susținut, în chip admirabil, orchestra și corul Filarmonicii, acesta din urmă pregătit de Iosif Ion Prunner.

Pentru Sorina Munteanu, partitura sopranei a oferit demonstrația stăpânirii indispensabilei emisii în pianissimo, adevăratul pianissimo verdian dezvoltat în fraze cu țesătură înaltă. Am așteptat aceste momente și le-am apreciat drept un câștig al artistei, care a suplinit astfel câteva asprimi și liniarități ale acutelor (deși domină prin forță tutti orchestral – coral) sau unele estompări în registrul grav (Libera me). O veritabilă surpriză, în sensul consolidării punerii în valoare a semnificativelor sale calități, a produs tenorul Călin Brătescu, cu cânt elegant, nuanțat, cu un bun Si bemol în Ingemisco și, mai ales, cu lirism nobil exprimat în extrem de dificilul Hostias. Oarecari temeri, o anume fragilitate mai transpar în abordările sale, dar calea pe care artistul a ales s-o urmeze este valabilă și promițătoare. Aștept și alte confirmări. În limitele corectitudinii a evoluat mezzosoprana Gabriela Popescu, în timp ce basul George Emil Crăsnaru a expus cu reținere (cit. stins) binecunoscutul său timbru, de răscolitoare rezonanță.

Copyright: cIMeC – 2007