Costin POPA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
Romeo, Julieta și... Stéphano
(Costin Popa – 26 octombrie 2008)
După recenta premieră a seriei cu Romeo și Julieta la Opera de Stat din Viena, așa ar fi trebuit să se numească opera lui Gounod, chiar dacă titulatura s-ar arăta un atentat barbar la legenda marii povești de iubire a tinerilor veronezi. Explicația este simplă. În spectacol, alături de protagoniști, a mai strălucit o voce, aceea a mezzosopranei românce Roxana Constantinescu, interpreta în travesti a pajului Stéphano. Dar, să încep cu... începutul.

Marcello Giordani
Marcello Giordani
Alexandra Reinprecht
Alexandra Reinprecht
Producția lui Jürgen Flimm, veche de aproape șapte ani, șochează de la deschiderea cortinei. Pe preludiul orchestral, turbulent imaginat de dirijorul Claude Schnitzler, două picioare scheletice, goale, dizgrațioase, se ițesc de pe niște mese de morgă. Nu ne trebuie prea mult să ne închipuim că sunt ale îndrăgostiților din Verona. De ce atâta mizerie umană? De ce atâta, să-l numesc totuși, naturalism direcționat spre derizoriu? Puritatea dragostei și forța sacrificiului meritau mai mult.

Noroc că, per ansamblu, Flimm a sesizat universalitatea temei și a dovedit-o imediat, prin plasarea acțiunii într-o lume modernă, apropiată nouă: Julieta–cântăreață de bar cu unduiri incitante (s-a ocupat de întreaga regie a mișcării Renato Zanella, la data premierei, șef al baletului Operei vieneze), confetti, artificii, spoturi, biciclete, motarzi. Nu m-am simțit frustrat, mai ales că scenele de intimitate ale celor doi protagoniști aveau poezia stelelor. Muzica a curs în voia ei, susținută de expertul șef de orchestră și intenția lui Flimm a apărut bine servită. Importantă a fost, în asemenea context, arhitectura luminilor semnată de Patrick Woodroffe, cu momente remarcabile în scena cununiei Julietei cu Romeo sau în cea din finalul celui de-al treilea act. Frumoase și, pe alocuri, firesc atemporale, costumele Birgitei Hutter.


Cu voce de sorginte lirico-spinto, solidă, omogenă, cu acute puternice și strălucitoare, inclusiv temutul Do cu care a încoronat expansiv replica Je mourrai, mais je veux la revoir! din același final de act III, Marcello Giordani este în momentul de față foarte sus pe podiumul tenorilor lumii. Dar nu numai datorită unor asemenea virtuți. Italianul frazează inspirator, cântă superb în nuanțe de mezzoforte (duetul Nuit d’hyménée, în care s-a pliat minunat cu Julieta Alexandrei Reinprecht), se încarcă de pasiune și durere în scena morții când–în poziții imposibile, culcat pe spate–expune o fabuloasă mezzavoce, stăpânită la perfecție grație tehnicii și respirației impecabile, fără să fie obligat să recurgă la respingătorul–pentru mine–falsetto. Și chiar dacă atitudinea sa scenică din primele secvențe ale spectacolului a fost prea concretă, prea rece pentru un Romeo îndrăgostit, finalul a cutremurat realmente prin tragismul redării.

Partenera, soprană vieneză, a fost o prezență valabilă, cu glas bogat, penetrant și bun angajament în special în momentele dramatice din partea a doua a serii. Julieta este un rol dificil care cere mai întâi abilități de coloratură (valsul Je veux vivre), note supra-acute, pentru ca pe parcursul evoluției tramei, odată dobândit, lirismul pur să se transforme într-o abordare mai incisivă, revenind apoi la tente serafice în final. Artista s-a descurcat bine, chiar dacă nu perfect.

Roxana Constantinescu
Roxana Constantinescu
M-am bucurat asistând la debutul tinerei mezzosprane Roxana Constantinescu în rolul Stéphano. Cântă rafinat și nuanțat, frazează inteligent. Cu voce lirică plăcut timbrată și acute sigure (Do natural!), Roxana Constantinescu a demonstrat că se află la startul unei cariere care se anunță importantă, validată de public prin aplauze la scenă deschisă după aria Que fais-tu, blanche tourterelle? și strigăte de Bravo! la final, în fața cortinei. Remarcată de acest mare specialist în voci, directorul Operei de Stat din Viena Ioan Holender, care a angajat-o în ansamblul marelui teatru, eleva profesoarelor Maria Slătinaru-Nistor (București) și Edith Wiens (München) este o artistă înăscută, cu apariție de șarm și mișcare scenică dezinvoltă chiar dacă trebuie să... pedaleze pe bicicletă, fix înainte de arie.

Alături de Roxana Constantinescu, trei glasuri românești de bas au fost pe afiș: Sorin Coliban (Conte Capulet cu sunet generos, gândire a frazei dar articulație mai puțin concentrată), Alexandru Moisiuc (autoritar vocal, prestant–impunător ca prezență în micul rol al Ducelui Veronei) și tânărul Zoltán Nagy (Grégorio cu timbru frumos, artist de perspectivă). În compania lor, i-am remarcat pe Adrian Eröd (Mercutio), pe veteranul Walter Fink (Frère Laurent) și pe Zoryana Kushpler (Gertrude). Să-i numesc și pe Meng-Chieh Ho (Benvolio), pe Clemens Unterreiner (Pâris). Păcat că Michael Roider (Tybalt) s-a dovedit nesigur în replica Sur l’honneur! din primul act.

Îi acuz pe responsabilii spectacolului, regizorul și dirijorul de acum, că au eliminat scena cununiei ratate a lui Pâris cu Julieta, a căderii în letargie a eroinei. Este o nedreptate făcută lui Gounod și nouă. În fine, o mare bilă albă se cuvine orchestrei Operei și una cu tente cenușii corului, destul de leneș la balul familiei Capulet dar cu profundă implicare în Ah! Jour de deuil, marele ansamblu din finalul actului al III-lea. Așadar, pe Ring-ul vienez, Romeo, Julieta și Stéphano!

Copyright: cIMeC – 2008