Panoramând repertorial festivalul, se observă lesne abundența lucrărilor de mare popularitate; cuvânt de ordine – „lucrări-șlagăr” în simfonice!

Nu s-a petrecut la Filarmonica din Oslo dirijată de Jukka-Pekka Saraste (exceptând secvența concertantă): au prezentat opus-uri inedite, cu care experimentezi sonoritățile creației nordice: Act de Rolf Wallin (textură cu reminiscențe Xenakis și Ligetti), Suita Lemminkainen op.22 de Jan Sibelius – lucrare programatică în 4 părți, inspirată din epopeea populară Kalevala, fără exces de anecdotică ori pitoresc: desfășurare de antiteze melodice frumos colorate, ritmuri dansante, polifonii complexe. Este considerată prima capodoperă a compozitorului.

Orchestra, nume marcant în comunitatea norvegiană, cu precizie tonală fără abatere, vibrând dantelat sub bagheta unui dirijor împătimit de cultura sunetului, a performat.

Pentru că este an Grieg, dar și pentru că fondator și prim dirijor al orchestrei din Oslo a fost ilustrul compozitor, ni s-a oferit Concertul în la minor pentru pian și orchestră op.16 - arhicunoscut, notă cu notă, dar așteptat cu înfocare (și în ceea ce mă privește...), având în vedere solistica: Boris Berezovsky, „...un instrumentist de o virtuozitate năucitoare și o forță formidabilă” (The Times). L-am ascultat de repetate ori la Mezzo: cu mijloace tehnice „călite” în faimoasa școală rusă, orice ar interpreta, oricât, rămâi nesățios în admirația desăvârșirii. Imaginile în gros-plan ale mâinilor lui pe claviatură nu au sharf, într-atât de vertiginos este tempo-ul său! Este scânteietor în cadențe (mai ales cea finală – mixolidianul cu sol natural, atât de admirată de Liszt...). Cu amploare a lirismului și răgazuri surâzătoare ale blândeții, pasiune și inteligență, a modelat concertul de Grieg într-o versiune cumpănită de măreție și grație. Trăirile lui Berezovsky declanșează cea mai nobilă senzație de artă pe care ți-o poți dori.

Locul lui Sviatoslav Richter era de prea multă vreme, liber...