„SUNETUL MUZICII” LA OPERA DIN IAȘI (premiera a doua)
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 11 aprilie 2013)

O sală arhiplină, în care nu mai poți ședea nici măcar pe scările de la balcon, un spectacol în evident crescendo e accelerando față de premiera întâi, copii și tineri ieșind din sală fredonând șlagărele – acesta este rezumatul serii de 5 aprilie, la Opera Națională Română din Iași. O instituție cu un management dinamic – al regizoarei Beatrice Rancea – , care asigură cel mai larg spectru repertorial al instituțiilor de profil din țară și conferă fiecărui spectacol, statutul de eveniment.

Musicalul de Richard Rodgers, pe versuri de Oscar Hammerstein II, libret de Howard Lindsay și Russel Crouse (1959) are pronunțate însușiri postmoderne. Sau, mai degrabă, manifestă o confluență între eclectismul austriac din jurul anilor 1900 și actuala postmodernitate globalizantă...

Prezenta schiță de analiză interpretativă a versiunii regizorale de Mihaela Bogdan, care a urmărit libretul versiunii de pe Broadway*, are în vedere decelarea acestor elemente stilistice multiple. Mai întâi, straturi de muzică tradițională corală: cântul gregorian și polifonia a cappella din mănăstire – redate de corul de femei cu o puritate pe care o apreciez chiar și ca medievist muzical, cu atât de bună coordonare intrinsecă, încât dirijatul din fosă (element străin în respectivele stiluri) apare ca nefiind necesar. Apoi, elemente de muzică tradițională austriacă – din folclorul copiilor, de Jodler (refrene vocale onomatopeice) și de Ländler (dans de perechi, înrudit cu valsul) – în care soliștii ieșeni, deopotrivă copiii și adulții, au îmbinat muzica și dansul cu virtuoz avânt. Tot din tradiția austriacă, însă din cea clasică, provin elemente teatrale cu marionete sau dulceața camerală a unor momente orchestrale, în care instrumentiștii s-au regăsit optim. În fine și predominant, elementele stilistice specifice musicalului, cu influențe substanțiale din genurile divertismentului american – care s-au copt vizibil pe parcursul celor trei reprezentații la care am asistat (3, 4, 5 aprilie**; spectacolul median a avut caracter educativ și a cuprins interpreți ale ambelor distribuții).

În acest context stilistic, unele exagerări ale interpreților din distribuția premierei a doua au fost incongruente (caricaturalul cvartetului de călugărițe; proza pițigăiată, cântatul cu voce „umflată” în registrul grav, intonația denaturată fonetic a unor vocale – la personajul feminin central).

Altă caracteristică postmodernă a acestui titlu este aceea că se adresează unui public larg: copiilor și vârstnicilor, instruiților și neinstruiților, celor dornici de sentimentalism sau de comedie și celor reflexivi. Ceea ce este prezent latent în această formulă dramaturgică s-a valorificat prin punerea în scenă. Decorurile colorate și ușoare ale maestrului clujean Valentin Codoiu au avut, în plus, elemente de animație pe cortine mediene, cu desene modificate succesiv, bine sincronizate cu ritmurile muzicale (coordonator tehnic: Alin Nestian). Integrate firesc în dramaturgie, coregrafia semnată de Edi Stanciu și Andra Gheorghe și evoluția excelentă a ansamblului coral – dirijor de cor: Manuel Giugula.

Regizoarea Mihaela Bogdan (de la Opera Națională Română Cluj) a avut șansa de a lucra cu o echipă receptivă. Dansul devenit tablou vivant pe scena rotativă compune o imagine emblematică a colaborării dintre regizor – coregrafi – ansamblu, dar și o alegorie pentru desprinderea personajelor de normalitatea păcii. Iar imaginile terorii au fost redate cu realism, inclusiv prin înregistrări din discursuri ale Führerului, ovaționate de mulțime – folosite însă cu justă măsură.

Distribuția premierei a doua a avut în rolurile principale pe copiii Teodora Alexandra Sandu, Ștefan Cristian Atârgovițoae, Cătălina Ioana Brănișteanu, George Emanuel Marcu, Ștefana Doroștincă, Viviana-Maria Radu-Țaga, Amalia Groza – din grupul „Juniorii Operei”, excelent pregătiți vocal de Raluca Zaharia, disciplinați și bine reliefați scenic. În rolurile principale ale aceluiași spectacol secund au cântat Florentina Onică (Maria), Iulian Ioan-Sandu (un căpitan von Trapp cu tendințe de nuanțare psihică), Elena Roșca (Maica stareță; având un registru vocal mediu mat), Ana-Maria Donose-Marcovici (Elsa, în versiunea sa, fiind un personaj umanizat de vocea frumoasă și jocul actoricesc fin); în celelalte roluri: George Cojocariu (un Max superior față de premiera întâi), Andrei Fermeșanu (un Rolf care lasă să se întrevadă un tenor liric cu apreciabile calități), Daniela Burlacu, Mihaela Grăjdeanu, Brândușa Moțoc Creangă, Tudor Florența, Silvia Aboaice, Eduard Sveatchevici.

O evidentă dovadă că saltul calitativ se produce catalizat de spectacol (mai eficient, decât prin repetiții) este adusă prin bagheta dirijorală a lui Mircea Holiartoc – invitat de la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galați – , care a concretizat în cele două premiere, pregătirea muzicală făcută de dirijorul titular, Gabriel Bebeșelea și căruia i se datorează acel crescendo accelerando pe care îl subliniam inițial.


Fotografii de Ozolin DUȘA. Pentru mărirea imaginii, dați click pe poză.
___

* Licență prin aranjament cu Josef Weinberger Limited, în numele R & H Theatricals of New York.

** O cronică proprie asupra primei premiere, din 3 aprilie, am publicat în revista online No.14 plus minus, aprilie 2013.