TOAMNA MUZICALĂ CLUJEANĂ 2013
Reflecții despre muzică, artiști și psihic
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 6 noiembrie 2013)

Din bogata ofertă a Festivalului, am ales două direcții repertoriale: barocul instrumental și liedul romantic, reprezentate prin câte două concerte.

Concertul Ansamblului La Follia... „Sangvinicul și melancolicul” (1749) este o triosonată de Carl Philipp Emanuel Bach – situată în perioada postbarocă, în așa-numitul „stil sensibil”, de esență preromantică. Este epoca situată între psihologia empirică a lui Leibniz și antropologia iluministă a lui Kant, epocă în care, pe de altă parte, înflorește commedia dell’arte. Iar un muzician cu o solidă formație componsitică și intelectuală ca fiul lui J. S. Bach s-a racordat la aceste realități culturale, cu o piesă nu numai de mare expresivitate, ci și de rafinament – în care aparența improvizatorică este rezultatul unei minuțioase elaborări a discursului. Violoniștii Codrin Emandi și Diana Emandi au întruchipat cele două personaje-tip, realizând pe scenă idealul de libertate virtuoză al „stilului sensibil”. Aceasta, la finalul unui recital opulent, cu piese de Corelli, Purcell, Haendel, Telemann (Suita „Gulliver”, o altă perlă), Balbastre – piese în care toți componenții Ansamblului La Follia au avut generoase contribuții solistice și de ansamblu. Sonata nr.6 în La major, pentru violoncel și contino, de Luigi Boccherini a fost un alt centru de greutate al programului, în care Ciprian Câmpean și Paola Erdas au făcut o demonstrație de virtuozitate și afect a ceea ce înseamnă stilul galant, particularizat ca atare în simultaneitatea temporală cu stilul sensibil și clasicismul muzical.

Canzoni italiane a fost genericul seratei camerale propuse de sopranele Bianca Manoleanu, Stanca Maria Manoleanu și pianistul Remus Manoleanu. Una musica rara – cum s-ar spune, dat fiind că suntem obișnuiți să ascultăm doar operele de Bellini, Donizetti, Puccini, Catalani, Mascagni, Leoncavallo, Giordano. Artiștii au oferit soluții interpretative de efect, prin alternanța și reunirea celor două voci de soprană – cu sugestii operistice, datorate muzicii înseși, care arată legăturile dintre genuri, opera belcanto nefiind altceva decât dramatizarea principiului de cântec. Iar în plan personal, ce ar fi putut fi mai mult decât duoul dintre soție și soț? Evident, trioul părinților cu fiica – ajunsă, iată, pe culmile măiestriei vocale – o frumoasă și apreciabilă formulă interpretativă, de excepțională îmbinare dintre afectivitate și artisticitate. Tot arsenalul tehnicii belcanto – melodicitate, ornamentică lejeră, registrație amplă, cu consistențe ale gravului și străluciri în acut, flexibilitatea dinamică numită messa di voce – a fost admirabil pus în valoare, alături de acompaniamentul pianistic care a subliniat traseul expresiv exuberant sau trist, jucăuș și înțelept.

Recitalul oferit de Trio Barocco a constituit debutul reunirii a trei experimentați interpreți ai muzicii secolelor XVII-XVIII: Mihai Ghiga (vioară), István Csata (viola da gamba) și Erich Türk (clavecin), într-o formație care, după cum remarca muzicologul Bianca Temeș, reflectă pluriculturalitatea etnică a spațiului transilvan. Selecția programului – în principal, din Manuscrisul muzical de la Sfântu Gheorghe, sursă cu mențiunea de datare 1757, cuprinzând sonate de Telemann, Veracini, dar și dansuri locale – a ilustrat convingător nivelul vieții muzicale de epocă în spațiul autohton. De asemenea, Sonata op. 5 nr. 2, de Corelli, din codicele alcătuit, la 1738, de un anume Josephus Fazakas Krisbacensis, așadar la Crizbav (comună din Țara Bârsei, situată la nord-vest de Brașov). Li s-au adăugat două piese programatice din romantismul timpuriu – similare „stilului reprezentativ” din barocul înalt – de János Lavotta (care a fost, aproape doi ani, capelmaestru clujean). Admirabile virtuozitatea, ornamentația, tonul instrumental strălucitor – este cert că această formație are toate atuurile pentru a se menține și, mai ales, de a face diplomație culturală.

Încă un recital de cântece romantice ale unor autori de operă, cu soprana Silvia Sorina Munteanu și pianista Silvia Sbârciu. De două ori șase Romanțe de Verdi (1838; 1845 – din prima perioadă de creație a autorului) – pe trasee expresive intense, de la oroare la pietate, de la pitorescul gitan la amorul sublim. Apoi, „Cântecele” (1857-8) de Richard Wagner, pe versurile celei pe care a admirat-o inaccesibil, Matilde Wesendonck. Arareori am avut prilejuri de a o asculta pe Silvia Sorina Munteanu – iar de data aceasta, a fost deplin convingătoare: o voce bogată, îmbinând, cum ar spune Pablo Neruda, „mătasea și metalul”, într-un program în care pasionalul și intelectualul s-au reunit într-o seară de neuitat. Calitățile acompaniamentului pianistic al Silviei Sbârciu au fost umbrite de ea însăși. Pentru că între cei doi piloni vocal-instrumentali, a intercalat un adevărat recital propriu, cu parafraze lisztiene la opere de Wagner: Tannhäuser, Walkiria, Tristan și Isolda. Luciditatea critică și rigoarea academică se scufundă și îmi rămâne entuziasmul de a cunoaște, în carne și oase, o neverosimil de puternică ființă, pe care aș numi-o „femeie lisztiană”!...

După Festivalul „Enescu” din septembrie, și „Toamna muzicală clujeană” din octombrie 2013 a fost mult prea bogată pentru a o cuprinde. Ființa mea a degustat cam puțin, dar savoarea a fost cu atât mai intensă! Există o anume plăcere a trăirii toamnelor, nu-i așa?