Festivalul de Muzică Veche, Miercurea Ciuc, 2014 (1)
PROGRAME MEDIEVALE ȘI RENASCENTISTE
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 22 iulie 2014)

În calitate de cronicar al Festivalului, la această ediție îmi reorganizez perspectiva cronologică nu în ordinea zilelor de sărbătoare (cum am prezentat concertele în anii anteriori), ci pe straturile repertoriale ale manifestării desfășurate între 10-13 iulie (alături de Universitatea de Vară de Muzică Veche, 6-11 iulie – despre care voi reflecta într-o scriere separată).

Primul concert al Festivalului 2014 a adus în prim-plan chironda (lăuta cu manivelă), mânuită de virtuozul său consacrat, Róbert Mandel (Ungaria). Programul dinamic și esențializat, prezentat alături de colegii săi cântăreți și instrumentiști, a avut ca principale etape curtea lui Matia Corvinul, tabulaturile de lăută ale lui Valentin Bakfark, Codicele lui Ioan Căianu.

Recitalul nocturn care a încheiat prima seară, intitulat Canzon francese, a continuat periplul minunaților lăutiști pe care organizatorii ni-i prezintă an de an. István Szabó din Budapesta este un artist complet – un lăutist care alternează fanteziile și ricercarii solo (parafraze pe melodii de chanson) cu piese vocal-instrumentale în care își acompaniază vocea proprie, cu timbru baritonal cald. Am audiat piese din repertoriul european de largă circulație, dar și rarități documentare, cum ar fi cântecele protestantismului unitarian, specific transilvan (Psalmul XXXI în versiunea lui Ioan de la Turda, 1627). Avânturile virtuoze alternează astfel, cu răgazuri reflexive, într-o împlinire ideală.

Evul mediu și epoca renascentistă au fost cel mai bine reprezentate sâmbătă și duminică, 12-13 iulie. În primul rând, prin așa-numita „zi a copiilor”, unde muzica și dansul s-au suprapus cu activități meșteșugărești și de joc specifice. Nu au lipsit pieptănăturile pentru micile domnițe, coifurile, săbiile și buzduganele pentru cei mai tineri cavaleri, arta pâslăritului pentru toate mâinile îndemânatice. Doar că această suprapunere a fost total în defavoarea muzicii și dansului – drept care, pe viitor, organizatorii sunt chemați să le programeze succesiv.

Un ansamblu coral din Székesfehervár (Ungaria) a cântat cu voci proaspete, frotole, vilanele și madrigale. Au urmat cei mai tineri dansatori participanți la cursurile Universității de Vară, care au arătat cât de bine au însușit tainele contradansului (cu perechi în continuă schimbare), sub îndrumarea inepuizabilei maestre coregrafe Anikó Szabó.

Un subtil exercițiu intelectual – intitulat ricercar (din italiană, încercare) – a oferit ansamblul Lyceum Consort din București, având o certă rezultantă artistică, datorită celor cinci interpreți la flaute drepte. Experimentul a constat într-o desfășurare concentrată a istoriei polifoniei, din secolul al XII-lea până la începuturile secolului al XVII-lea – evidențiind mutațiile limbajului muzical, a căror percepție a fost favorizată de fondul timbral monocrom. De la aspectele izoritmice ale polifoniei timpurii la complexele polifonii eterogene din Ars Nova, de la polifoniile imitative din jurul anilor 1500 la scriitura cvasi-omofonă a pieselor de popularitate din aceeași perioadă, traseul a fost clar și organic. Apelul la surse documentare autentice, acuratețea și muzicalitatea sunt trăsăturile specifice imprimate ansamblului prin conducerea experimentatei profesoare Ágnes Öllerer. Nu în ultimul rând, de subliniat efectul vizual al costumelor de inspirație renascentistă – aspect care, în această ediție de festival, a fost o raritate.

Ansamblul Kajoni Consort (din Baraolt) a continuat periplul de istoria muzicii, cu prelungirile aspectelor stilistice renascentiste în spațiul cultural autohton, până pe la 1700 – pornind de la cântecele Reformei protestante, trecând prin dansurile cuprinse în tabulaturi transilvane și ajungând la piesele din colecția Harmonia Caelestis (1711) a nobilului maghiar Pál Eszterházy. Omogenitatea sonorităților bine nuanțate ale suflătorilor, corzilor și ale vocilor umane, sugestiile de culori arhaice realizate cu instrumente clasice, intuiția stilistică sunt însușirile pe care conducătoarea formației, profesoara Éva Gyulai György, le obține în mod firesc și le transmite convingător.

Un program comun al formațiilor Kajoni Consort și Carmina Renascentia a dinamizat după-amiaza prin piese din literatura muzicală umanistă de circulație transilvană (Honterus, Rimay, Gál Huszár). Am apreciat în mod deosebit, transformarea modelelor prozodice clasice uniforme în ritmuri vii, flexibile, dansante.

Ansamblul Carmina Renascentia (Carei) a continuat cu un program preponderent francez, interpretat cu grație – potrivit spiritului renascentist al multitudinii culorilor timbrale mânuite alternativ de fiecare, de la voce la flaute drepte, felurite alte instrumente de suflat și de percuție sau harpă renascentistă. Verva cântecului și dansului sunt bine însușite și comunicate de Ildikó Keresztesi, Tünde și Szilveszter Lőrincz, Alfonz Jónucz, János Vezér.

Dansurile din vremea lui Shakespeare – reunite cu un pretext epic, sub conducerea regizorală a lui Elemér Kádár și cea a coregrafei Csilla Juhász – au beneficiat de o atentă documentare din colecțiile din jur de 1600 (Caroso: Il Ballarino, Arbeau: Orchésographie, Playford: The English Dancing Master), de soluții ingenioase, în spiritul teatrului de epocă (personificarea copacilor, prezența vrăjitoarelor), de costume bine create și, mai ales, de combinații de pași și figuri bine selectate. Muzica a fost însă deficitară de această dată: instrumentiștii reuniți pentru acompaniament vin din zona barocului muzical – iar pentru autenticitate în stilul Renașterii, este nevoie de libertate ritmic-metrică, varietate timbrală și mult mai multă creativitate asupra structurilor repetitive, de dezinvolură ornamentală, astfel ca dansatorii să prindă aripi (așa cum fuseseră la ediția precedentă a Festivalului, cu superlativul acompaniament al formațiilor Musica Historica și Codex). Desigur, este nevoie să susținem asemenea încercări și rămânem cu speranța că interpreții respectivi vor găsi calea spre lumea aparte a muzicii (mai) vechi decât cea a preocupărilor lor curente.

Despre celelalte concerte ale serii de sâmbătă – în cronica dedicată epocii barocului.

Stilul renascentist a fost înfățișat la superlativ de concertul final al Festivalului, al formației La Fenice din Paris. Conducătorul ei, Jean Tubéry, este un cunoscător de prim rang al muzicii vechi europene, apreciat și de marile universități de peste Ocean – pe care l-am dori să revină la noi în țară și ca profesor. Tubéry, la fel ca și formația sa, practică deopotrivă muzica renascentistă și cea barocă – astfel că ar fi exact omul potrivit pentru a clarifica problematica cu care se confruntă acum interpreții noștri (în sensul celor arătate referitor la muzicienii din spectacolul Passeggio).

Revenind la concertul final, cu formația La Fenice, trebuie subliniată înalta ținută intelectuală a programului pe versuri de Pierre Ronsard – intitulat Les Amours de Cassandre. Pregătind concertul, am avut ocazia să lucrez cu domnul Tubéry la traducerea titlurilor în limbile română și maghiară, constatând acribia și perfecționismul său în a-și însuși pronunția versiunilor. Ceea ce denotă munca uriașă care se află în spatele unui program realizat în mod desăvârșit, răsplătit la final cu îndelungate ovații de publicul serii. Jean Tubéry cântă nu numai la cornete, ci și la flaute drepte, el cântă nu numai cu vocea, ci și recită versurile lui Ronsard, apoi explică tainele cornetelor sale sau animă muzica prin pași de dans. Membrii ansamblului sunt cântăreți-instrumentiști de mare clasă, fiecare în parte și împreună: Simen van Mechelen este un trombonist renascentist de o virtuozitate nemaipomenită, care cântă și la flaute drepte, Marc Wolff este un lăutist desăvârșit, care cunoaște perfect și tainele chitarei renascentiste, Nicolas Achten este superlativ, deopotrivă de dezinvolt la orgă, clavecin, chitară și ca vocalist, iar soprana Caroline Pelon și basul Jean-Claude Saragosse sunt cântăreți compleți în a transmite mesajul poetic. Rezultă din această enumerare, bogăția coloristică a realizării programului: de la solo la tutti vocal-instrumental, cu infinite combinații, care au inclus și percuția cu picioarele, în ritmica pașilor de dans. Selectez două momente pe care încerc să le descriu. Mai întâi, un passamezzo redat cu lăuta acompaniată de chitara renascentistă – un moment de mare intimitate, acuplat cu un chanson de Lassus (La nuit froide e sombre – „Noaptea rece, sumbră”), unde selecția culorilor instrumentale (voci, orgă, trombon, cornete) a servit ideea poetică –, apoi Recercada secunda sobre passamezzo de Diego Ortiz, cu o introducere lentă de chitară și lăută, urmată de o mișcare sincopată (realizată superb, cu sugestiile unui swing modern), încredințată trombonului și chitarei... Un supliment (chanson omagial „Către păstoriță”, prelucrat cu o polifonie eterogenă uimitoare) și un bis (amintita piesă de Lassus) au încheiat recitalul.



Festivalul s-a terminat cu dansuri – covorul de iarbă al curții din cetatea Mikó fiind călcat, cu mic, cu mare, de pașii de dans (înșiruiți, săltați sau tropotiți), sub conducerea coregrafică a lui Anikó Szabó, cu muzica neobosită a membrilor formațiilor Balkan Baroque Band, Codex, La Fenice și Musica Historica – într-o veselie deplină.



* FOTOGRAFII de Gyula Ádám