Înainte de a continua cronica Festivalului (pe care am organizat-o, pentru actuala ediție, pe criterii stilistice), pornesc de la constatarea că expresia de „muzică veche” se extinde dincoace de baroc, implicând în principal, instrumentele de epocă și modalitățile specifice de articulare.

Stilurile galant și sensibil au început să se manifeste alături de baroc (după 1700), distincția lor față de acesta fiind, în primul rând, melodicitatea lejeră, dar și factura simplă, omofonă. Ele preced clasicismul, de care se disting prin morfo-sintaxe mai libere – care încă nu conturează teme muzicale, nici simetrii. De obicei, interpreții propun repertoriul preclasic în combinație cu piesele barocului.

Ce distinge cele două stiluri preclasice – galant și sensibil – între ele? Stilul sensibil are caractere sentimentale tulburate, exprimate prin tonalități minore, ritmuri cu sincope și contratimpi, discursuri neregulate, de tip fantezie – ceea ce îi subliniază esența preromantică, cu geneza în curentul literar german Sturm und Drang („Furtună și avânt”).

Alături de acestea, literatura muzicală semicultă se adresa publicului urban din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în mod pregnant și constant. Clasicismul muzical se va fi nutrit și din muzica orășenească – mediatoare a tradițiilor populare către arta saloanelor. Ca și muzicanții de atunci, instrumentiștii Ansamblului Codex – Ignác Csaba Filip și Éva Szabó (flaut), László Kovács (vioară), Csaba Adorján (violă), Zsombor Lázár (violoncel), Árpád Szögyör (contrabas) – nu s-au sfiit să cânte și cu vocea, potrivit practicilor de epocă. Programul recitalului a fost format predominant din dansuri românești, maghiare și poloneze din surse documentare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din secolul al XIX-lea. Punctul de interes maxim, prin ineditul repertoriului, dar și ca interpretare, au fost piesele de Angheluș Dinicu (1838-1905; bunicul violonistului Grigoraș Dinicu), naist de etnie romani, care a prelucrat și publicat piese devenite celebre, precum „Ciocârlia”, „Corăghiasca”, „Hora de la Cotoroaia”. Ele s-au conturat interpretativ prin trăsături arhaizante (solo de fluier), efecte percutante adăugate turnúrilor melodice modale cu secunde mărite, accelerări de tempo convingător gradate – realizând un punct culminant raportat la întreg Festivalul de Muzică Veche, demn de a ne reprezenta pe orice scenă din lume!

Un program integral de muzică din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (postbaroc sau preclasic sau galant și sensibil) a fost prezentat în Festival de artistul-interpret Szilard Chereji (Linz), cu al său violone (predecesor al contrabasului), alături de violonistele Monika Tóth (Budapesta) și Danuta Zawada (Gdansk; la vioară și la violă), într-un recital nocturn memorabil. Un concert aidoma unui dans cu două partenere, ridicate pe rând sau deodată – cum era vechea volta (pe care o văzusem la ediția de anul trecut)...

Cu titlul simplu și inspirat de Divertimento, programul a cuprins muzică din cafenelele de pe vremea lui Mozart – din stratul de adâncime al epocii dominate de acesta, din care noi cunoaștem doar „vârful icebergului”. Szilard Chereji a conferențiat pe parcurs, concis și sugestiv, despre instrumentul său, violone, despre ambianța cafenelelor vieneze și elementele pitorești de Zigeunermusik, despre compozitorii pe care i-a ales. Am audiat piese de Georg Christoph Wagenseil, Karl Kohaut, Johann Baptist Vanhal și Johann Christoph Mann – în genurile de sonate în trio, partita, casațiune și divertisment –, piese care, deși cu destinație ambientală, nu sunt deloc banale, ci pline de culoare și virtuozitate, cu ingrediente specifice manierelor galante și sensibile ale vremii. Dacă aș face o analiză interpretativă cu măsurători de timp și plasare a culminațiilor, desigur aș afla simetrii specifice secțiunii de aur, datorate construcțiilor interpretative desăvârșit proporționate de instrumentistul-protagonist!


* FOTOGRAFII de Gyula Ádám