Cel mai mare merit de principiu al unei adaptări scenice moderne este să se menţină în limitele bunului gust. Marius Vlad Budoiu, în calitate de regizor şi scenograf al Flautului fermecat – reintitulat Cu flautul la urgenţe – a reuşit să păstreze clasicitatea spectacolului mozartian, chiar plasându-l în lumea contemporană, la... chirurgie. Spectacolul a fost realizat sub egida instituţională a Asociaţiei Classus Art Promotion şi a Academiei de Muzică „Gh. Dima”, în colaborare cu Opera Naţională clujeană.

Am văzut ceva similar într-o montare de Harry Kupfer a operei Orfeu de Gluck, unde protagonistul era un cântăreţ pop, internat la psihiatrie. Montarea clujeană nu a fost cu nimic mai puţin prejos ca inventivitate şi naturaleţe. Sarastro devine personaj central, el este chirurgul, iar Tamino – pacientul operat. Restul nu este greu de plasat în context. Iar ideile de adaptare sunt comice, ironice, agreabile şi nu exagerate. Părţile muzicale sunt cântate în germană (cu subtitrări), părţile vorbite, modificate în conţinut, sunt în româneşte, fără a afecta coerenţa.

Pot afirma că libretul originar al lui Schickaneder a devenit acum mai verosimil. O echipă tânără şi omogenă, muzical şi scenic, a făcut o demonstraţie de calitate nu numai a învăţământului artitic, ci de veritabilă artă operistică. Omul-orcherstră – pianista Codruţa Ghenceanu – a lăsat muzica să curgă, cu acurateţe şi sensibilitate. Nu am simţit că lipseşte orchestra şi, mai ales, nici o clipă, că ar fi fost nevoie de dirijor. Triada realizatorilor mai include, ca regizor tehnic, pe Dan Lupea. Sarastro – Petre Burcă – este deplin dezinvolt, Tamino şi Tamina – Ovidiu Daniel şi Yolanda Covacinschi – sunt excelenţi prin timbru, tehnică, muzicalitate, Papageno şi Monostatos – Cristian Hodrea, Paul Onaga – sunt alerţi, Regina Nopţii – Eliza Zaharia – este cam incertă, prin lipsa de forţă vocală, dar şi în concepţia regizorală, cele trei doamne – Barbara Balazs, Adela Zaharia, Orsolya Veress – sunt foarte importante, cei trei copii – Daniela Burcuş, Ioana Berean, Cristina Ardelean – au voci şi atitudini cristaline, cei doi infirmieri (foşti preoţi, în versiunea clasică) – Sergiu Coltan, Istvan Rigmanyi – au un plus de pregnanţă. Papagena, care în original era vitregită dramaturgic, nu mai apare, iar Papageno se va fi mulţumit cu graţiile celor trei doamne. Toată lumea termină combinată, unii, gay. Nimic mai firesc, nu-i aşa?

Chestiunea urgentă este că prea mulţi nu mai cunosc astăzi, la noi, nevoia de Mozart, fiindcă nu au fost deprinşi. Dacă şi la asemenea calitate, sala este mai mult goală decât plină (luni, 11.01.2010, Opera clujeană), înseamnă – fără să fiu pesimistă – că e grav! Ar trebui să se „opereze” ceva la opinia publică – orientată mai eficient prin marketing – despre... operă şi valorile ei perene.