 |
Cronica muzicală on-line  |
|
Festivalul Internațional de Muzică Veche Miercurea Ciuc Noblesse oblige – sau despre unele probleme actuale ale muzicii vechi din România (Elena Maria Șorban, muzicolog – 20 iulie 2016) Ediția 2016 a relevat unele probleme ale practicilor de muzică veche din România, emblematice pentru întregul domeniu din țara noastră. Nu doresc să mă refer la cazuri particulare, ci să tratez aspecte de principiu, sperând ca cei care vor citi articolul, să își recunoască, fiecare, problemele proprii și să le remedieze. Valorificarea patrimoniului documentar autohton este un aspect esențial, aflat în preocupările majorității interpreților pe care i-am audiat aici. Doar că mai există numeroase surse neexplorate. Întrucât edițiile au ca principale dezavantaje lipsa cercetătorilor calificați și a mijloacelor de susținere organizatorică a celor foarte puțini capabili de asemenea activități, costurile ridicate de tipărire și distribuția dificilă a unor asemenea produse culturale, probabil că o bază de date cu facsimile online ar servi cel mai bine cauzei de a face cunoscută moștenirea noastră documentară. O altă problemă importantă este dotarea cu instrumente de epocă. Evident, rezolvarea ei depinde de investiția financiară. Mi se pare însă inadecvat ca formații care se mândresc cu activitatea lor de decenii să nu fi ajuns să își procure încă instrumente adecvate. Sunt vizate, în primul rând, vioara și violoncelul. Problema este însă mai nuanțată. Am văzut și am auzit în actuala ediție, un ansamblu care combina harpa medievală cu clavecinul baroc târziu. Nu este, și aceasta, o incongruență? Problema timbrului muzical se extinde și asupra vocii cântate. Aici nu mai este nevoie de investiții costisitoare. Ba chiar dimpotrivă, de reducerea cheltuielilor. În secolul al XVI-lea, ansamblurile vocale laice aveau partide de tip cameral1, iar în secolul al XVIII-lea, efectivele obișnuite nu depășeau 20 de persoane. Interpretarea vocală de ansamblu implică știința articulației. Am audiat acum un ansamblu coral al cărui stil „personal" nu coincide cu stilul de epocă. Dacă în piesele cu ritmuri dansante, articularea muzicală a fost acceptabilă, în schimb în piesele corale lirice, legatoul continuu și tempourile întinse ne-au plasat într-o viziune ca de secol al XIX-lea asupra literaturii muzicale vechi. Dirijatul se făcea din interiorul ansamblului – la ansamblurile vocale, dirijorul coordona cântând, iar în cele (vocal-)instrumentale baroce, de cele mai multe ori, realiza basul continuu. Astăzi, asemenea practici sunt abordate doar la ansamblurile de elită și foarte bine sudate. Dacă acceptăm necesitatea tehnică a unui dirijor care nu face altceva decât să coordoneze ansamblul din afara lui, atunci acesta ar trebui să cunoască principiile cheironomice (desenul manual al liniei de dirijat), care se aplică în interpretarea istorică de astăzi, în muzica de până în secolul al XVIII-lea, inclusiv. Dirijorul de muzică veche nu este nici bătător de tact în mod sec, nici balerin. Prin asemenea practici, el își condamnă ansamblul la amatorism. Dirijorul cult este cel de la care practicile istorice ar putea să se impună, depășind posibile reticențe inițiale ale coriștilor. Dacă intuiția, sensibilitatea și cultura vocală erau criterii suficiente cu cinci sau mai multe decenii în urmă, în schimb exigențele internaționale de astăzi pot valida un ansamblu care cântă muzică veche numai dacă acesta aplică principiile de interpretare istorică. Așadar, practicile de dirijat istoric sunt o problemă acută a mișcării de muzică veche din România. Ea nu ar putea fi rezolvată în decurs de cinci zile, în cadrul unor cursuri de vară, dar poate că, totuși, și aici, s-ar putea face deschideri. Pe termen lung, este sarcina dificilă a învățământului universitar de specialitate să și-o asume. Pe termen scurt sau mediu, revine chiar dirijorilor care abordează domeniile stilistice ale muzicii vechi să conștientizeze necesitatea cunoașterii principiilor ritmice, de articulație și de gestică specifice – însușindu-le autodidact și la cursuri de măiestrie de anvergură, pentru a le putea aplica. Cărțile de Nikolaus Harnoncourt ar putea fi punctul de pornire în această misiune. Festivalul harghitean a făcut unele demersuri în acest sens, prin inivitarea unor experți ai muzicii vechi, care să conducă formațiile camerale mai ample de aici. Rezultatele sunt evidente când coordonarea revine, de exemplu, violonistei germane Ulrike Titze sau flautistului francez Jean-Christophe Frisch. Participarea unor cursanți cu preocupări dirijorale, care să asiste la repetițiile acestora ar putea oferi sugestii pentru inițierea lor în stilistica dirijorală a muzicii vechi. De asemenea, consider că instruirea și a altor formații locale de muzică veche de către specialiști-invitați, de nivel internațional, ar fi oportună – având nevoie, probabil, de sprijinul forurilor culturale regionale. În general, calitatea de cursant pasiv (cum se numesc, îndeobște, observatorii) ar putea fi oportună la Universitatea de Vară de Muzică Veche și pentru alte categorii de muzicieni. O altă problemă care a fost reliefată în cadrul Festivalului de la Miercurea Ciuc, pe parcursul mai multor concerte, a fost concordanța dintre volumul sonor și ambient. Este un fericit act de curaj, astăzi, ca amplificatoarele electronice să nu fie folosite – tocmai pentru a păstra autenticitatea fonică. Însă nu degeaba, genurile sunt clasificate în camerale, bisericești, de aer liber și celelalte. Muzica de trompetă și orgă nu avea unde să răsune într-un spațiu de circa 40 de metri pătrați, ticsit de public, iar lăuta nu avea cum să se facă auzită în curtea castelului, deși cei circa 500 de spectatori ascultau cu sufletul la gură. Chiar dacă lăuta este camerală, iar corul din același concert depășea numeric, cu mult, limitele reale ale cameralului, un spațiu bisericesc ar fi fost o soluție de compromis favorabilă acustic. În edițiile mai timpurii ale acestui Festival, concertele se desfășurau în mai multe biserici din oraș, iar din punct de vedere fonic, acest obicei (în mod regretabil, aproape abandonat) avea avantajele concordanței dintre muzică și calitățile acustice ale spațiilor. S-a dovedit, o dată în plus, avantajul organizării tematice a programelor – cu acest prilej, genericul muzicii vechi germane oferind inedite corelații cu muzica săsească și șvăbească din țara noastră. Am avut ocazia să audiem mai multe versiuni ale miniaturii de Hans Leo Hassler, Tanzen und springen, aleasă ca motto al ediției. Filmarea integrală a concertelor va permite compararea acestora, dar și reluarea oricărui moment. 
Corul Național de Cameră
MADRIGAL - MARIN CONSTANTIN lăutistul István Kónya și Ansamblul CODEX (foto Gyula Ádám) – lăutistul elvețian Sam Chapman, – rapsodul turc Erdal Șalikoğlu și ansamblul Çanlar din Ungaria, – ansamblul ungar Musica Historica, condus de Rumen István Csörsz, – ansamblul Unicorn din Austria, condus de Michael Posch, – ansamblul de viole da gamba The Little Light Consort din Elveția, – Orchestra Barocă și Corul Baroc al Festivalului, conduse de Ulrike Titze (Dresda) și Steffen Schlandt (Brașov), – clavecinista și organista Cipriana Smărăndescu (Italia) și trompetistul Gábor Hegyi (Germania), – rapsodul-păpușar Attila Lázár (Ungaria), – Kájoni Consort din Baraolt, condus de Éva Gyulai-György, – Lyceum Consort din București, conducător artistic Ágnes Öllerer, – Carmina Renascentia din Carei, condus de Ildikó Keresztesi, – XVIII-21. Le Baroque Nomade (Franța – România), ansamblu dirijat de Jean-Christophe Frisch, solistă soprana Cyrille Gerstenhaber, – Trio Barocco (România) – de această dată, cu violoniștii Mihail Ghiga și Koppány Hunyadi, alături de clavecinistul Erich Türk, – Ansamblul Baroc Transylvania (Cluj), – Il Festino (Belgia), conducător artistic Helmut Obrist, – Musica Profana din Budapesta, având ca soliste pe soprana Judit Andrejszki și violonista Piroska Vitárius, – ansamblul Codex (România), condus de Ignác Filip, directorul artistic al Festivalului, – lăutistul István Kónya (Ungaria), – Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin", dirijat de Anna Ungureanu (România). Li s-au adăugat cei peste 80 de cursanți ai Universității de Vară de Muzică Veche – ale căror numeroase concerte au oferit nu numai promisiuni, ci și certitudini – dintre care am remarcat pe mezzosoprana Noémi Karácsony (masterandă a Universității din Brașov), o voce generoasă, foarte bine condusă într-o arie din „Samson" de Haendel. Ca de obicei, coregrafa Anikó Szabó a condus dansul final, unde scena a revenit publicului – împlinind mottoul acestei ediții, din gagliarda de Hans Leo Hassler: Tanzen und Springen,/ Singen und Klingen – „Dansul și saltul,/ cântul, sunatul". 1 Articolul Choir, în: New Grove Dictionary for Music and Musicians, Oxford University Press, ediția 2001, online: "With only a few exceptions, secular music continued throughout the Renaissance to be sung by soloists. At the courts and in the homes of aristocrats and prosperous merchants, madrigals, chansons and all other types of Renaissance secular music were performed for pleasure by amateurs, sometimes with the assistance, or perhaps under the leadership, of court or household professional musicians. Men and women were on an equal footing in performing these convivial pieces, and instruments were freely combined and interchanged with the voices; the social nature of the musical activity made it essential for all those present on any given occasion to contribute whatever vocal or instrumental talents they possessed". |
|