CREAŢIA MUZICALĂ CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ,
INTENS PREZENTĂ PE SCENELE CLUJENE
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 16 iulie 2009)

După refluxul de după Revoluţia din 1989, se poate din nou constata prezenţa intensă a creaţiei contemporane româneşti în viaţa noastră muzicală – atât componistic, cât şi ca interes al publicului.

A doua săptămână din iunie a dovedit-o plenar. Am asistat la câteva concerte importante, generate din diverse iniţiative. Prima audiţie clujeană la Patimile după Matei – o muzică transilvană pentru Vinerea Mare de Hans Peter Türk vine să confirme, şi în oraşul de reşedinţă al autorului, marele succes al lucrării, distinsă cu premiul Filialei clujene a Uniunii Compozitorilor pe anul 2007 și cu Supersonic Award din partea revistei Pizzicato Classicis din Luxemburg, în luna mai 2009.

Tot din generaţia maeştrilor, compozitorul Vasile Herman a fost readus în atenţia publicului cu un recital de autor, organizat de Academia de Muzică „Gh. Dima” şi de Filarmonica „Transilvania”, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Aşadar, pe de o parte, confirmări pline de forţă ale generaţiei din linia întâi, iar pe de altă parte, câteva recitaluri de interpret, care au ales tot creaţia muzicală contemporană românească pentru a se exprima. Astfel, violonista Ramona Jannert-Telcian a ales piese de Gustav Jannert, Cristian Bence-Mukk şi Anamaria Meza, iar soprana Claudia Bataragă, cântece de Valentin Timaru, Constantin Râpă, Şerban Marcu, Cornel Ţăranu şi Adrian Pop.

De remarcat că unele piese – Chaccona pentru clarinet, violoncel şi percuţie de Vasile Herman, respectiv, liedurile de Timaru – le-am audiat, cu circa o lună în urmă, în Fetivalul Cluj Modern şi a fost o reală plăcere a le recunoaşte şi reasculta. Aşa este normal, nu să aşteptăm ani până la reluări...

Consemnările de faţă sunt în ordinea calendaristică a concertelor respective.

Patimile după Matei – o muzică transilvană pentru Vinerea Mare, pentru solişti, cor şi orgă, de Hans Peter Türk sunt cutremurătoare. Numai prețul prea mare al suferinței poate genera asemenea trăiri și numai arta supremă poate afla mijloace adecvate de expresie!... A aborda această temă, după Bach, este, în sine, temerar. Dar actualitatea ei este valabilă, mai ales în zilele noastre – pentru a ne arăta esenţialul, de care uităm. Psalmul 50 deschide narațiunea Patimilor de Türk, cu un mesaj aparte. Sunt inserate, ca și în Baroc, corale evanghelice – texte ale liricii religioase, precum „Chiar în floarea vieții fiind, /moartea ne cuprinde” – reevaluate creator, cu contururi melodice și armonii distorsionate, mai bine zis, contorsionate de traumele prin care a trecut omenirea, dar și fiecare om, de atunci încoace. Limbajul este o sinteză convingătoare a unor stileme relevante, omogenizate în context. Orga – interpretă, Ursula Philippi – este un comentator elocvent, amintind, uneori, de transcendențele lui Messiaen. Evanghelistul – solistul german Andreas Petzold – este poate cea mai dificilă partidă vocală, prin amploare și elemente de arioso. Rolul Isus – încredințat, cu optime rezultate, basului Árpád Sándor – reliefează profiluri melodice cu valoare retorică. Și celelalte personaje sunt pregnante: Pilat din Pont – basul Petre Burcă – este carazterizat de efectul de cluster, expresie a gândirii sale tulburi; Sfânta Maria – prin vocea bogată a mezzosopranei Maria Pop – este emblematică prin bocetul cu aluzii folclorice. În alte partide vocale, lucrarea a beneficiat de voci sugestive: timbrul inocent al sopranei Claudia Bataragă, cel strălucitor al tenorului Ovidius Șiclovan, consistența basului Bogdan Taloș. Maestrul Cornel Groza a coordonat soliștii și Corul Filarmonicii de Stat „Transilvania”, care au fost toți la înălțimea mesajului sublim. Ar fi fost de dorit răgazuri dirijorale mai lungi între părți, pentru a spori ecourile acustice din ambientul gotic al Bisericii reformate, dar și ecourile contemplative ale acestei muzici de intense efecte catartice.

Pentru a desluși, în fine, epitetul localizator, l-am întrebat pe compozitorul însuși, care a afirmat că a folosit ca sursă literară, „un text ataşat unei cărţi de corale de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, carte tipărită şi folosită în Transilvania. Textului din Evanghelia lui Matei i s-au adăugat psalmi şi corale – o combinaţie utilizată în bisericile evanghelice. Rudolf Lassel a compus prima parte (Joia Mare) în 1914, pentru solişti, cor şi orgă, eu am continuat cu textul pentru Vinerea Mare, preluând de la Lassel ideea cu orgă, în loc de orchestră. Nu se ştie de ce Lassel a abandonat lucrarea” – preciza H. P. Türk, despre compozitorul sibian înaintaș.

Audiind Patimile transilvane, cutremurătoare și, totodată, atât de eufonice, mă gândeam la un vers de Nichita Stănescu, „Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește” – iar „eul” care este acum Hans Peter Türk, ne reprezintă pe oricare dintre noi, care nu putem decât doar să suspinăm, ca în finalul oratoriului său: „Doamne, miluiește-mă”...

Concertul aniversar Vasile Herman a cuprins lucrări camerale foarte recente şi piese corale consacrate peste decenii. Cei din peste douăzeci de generaţii, care am studiat cu maestrul Herman, disciplina Forme muzicale, putem aprecia ce înseamnă conştienţa aplicării principiilor componistice în creaţia proprie. Îmbinarea dintre repetare, variaţie, contrast, gradaţie este efectuată cu ştiinţă, dar şi cu mare talent, cu rezultante convingătoare, adecvate psihologiei receptării. Se adaugă, ca stilem al maestrului acum celebrat, stăpânirea deplină a genurilor şi formelor tradiţionale, recreate cu vocaţia limbajului muzical contemporan. Simţul său coloristic aparte se manifestă atât prin opţiunile de ansamblu, cât şi prin sugestivitatea unor detalii. În acest sens, Motetul pentru 4 clarinete şi clarinet bas, în care executanţii adaugă glăsuirea unor percuţii şi fluiere, este revelator. Viersuri de dor (1971) şi Cântecele cununii (1982) arată perenitatea scriiturii corale a autorului, după ce vor fi cucerit publicul pe diverse meridiane pe unde le-au purtat ansamblurile româneşti. Corul Filarmonicii, condus de Cornel Groza, le-a redat acum cu ecouri nemaiauzite în acustica sălii de concerte a Academiei de Muzică. Maestrul Herman, având un asemenea har de a transpune muzical, textul literar, nu ar trebui să se abţină de a compune şi liturghie, pentru a naşte tot capodopere!

Celebrarea aniversării Vasile Herman nu ar fi fost intensă fără evocările substanţiale aduse de personalități ca Aurel Marc, Cornel Ţăranu, Elena Chircev, care i-au fost discipoli, ori fără dăruirea interpretativă a instrumentiştilor Ioan Goilă, Petre Baciu, Grigore Pop, Liliana Cadar, Flavius Trif, Aurelian Băcan, Robert Incze, Mihai Toader. Mai trebuie consemnate volumele retrospective ale Editurii MediaMusica, lansate acum, reeditând lucrări muzicologice – Formele muzicii vechi şi Formele muzicii clasicilor vienezi – şi partituri corale de referinţă, de Vasile Herman.

Recitalul „Din creaţia tinerilor compozitori clujeni” al violonistei Ramona Jannert-Telcian s-a deschis cu prima audiţie absolută a Fanteziei şi Fugii în si minor, pentru vioară solo, de Gustav Jannert – un demers iniţial de a cunoaşte pe compozitorul suedez, care trăieşte la Cluj. Un diptic amplu şi solid, situat pe linia tradiţiei baroce, cu inventivitate, oferind interpretei, probleme tehnice, iar ascultătorului avizat, satisfacţii intelectuale şi estetice.

Lamentaţiile Ioanei d’Arc (2008), pentru vioară şi pian, de Cristian Bence-Muk depăşeşte limitele convenţionalităţii unui stile rappresentativo, fiind o dramaturgie muzicală densă, convingătoare în sine (şi care nu are de-a face cu realizarea aceluiaşi subiect în oratoriul de Honegger). Verbalizarea conţinutului în zece secţiuni serveşte, desigur, unei receptări de adresabilitate lărgită, a edificiului sonor amplu şi de intensă emoţionalitate, în care părţile tensionate sunt bine puse în contrast sau, alteori, interesant gradate. Solicitată autorului de interpreta însăşi, lucrarea dă măsura unei culminaţii a tehnicilor vilonistice şi pianistice, care poate trezi interesul oricăror interpreţi maturi.

Cântec din Altai, pentru flaut, vioară, pian şi percuţie de Anamaria Meza porneşte de la un citat muzical mongol, ale cărui reflecţii pe secţiunile declarate „ceaţă... ploaie... linişte... înapoi...” recrează o lume de trăiri lirice plină de culoare şi fantezie, melancolic-liniştitoare, eufonică.

Un recital al tinerilor compozitori, din prima generaţie a maturităţii, catalizaţi de o violonistă care, iată, are asemenea puteri de excepţie: Ramona Jannert-Telcian. I-au fost alături la pian, Marius Popescu, respectiv Alexandra Făgărăşan, flautistul Horaţiu Ardelean, percuţioniştii Sorin Păcurar şi Ionel Dărăban.

Recitalul vocal-instrumental al sopranei Claudia Bataragă şi al volistului Daniel Groza a integrat lieduri clujene în contextul muzicii camerale moderne. Daniel Groza este un instrumentist matur: sigur de sine şi expresiv, cu mijloace adecvate şi în pagini de virtuozitate, cât şi în cele reflexive. În interpretarea sa, ne-a cucerit Sonata breve pentru violă şi pian, de Andrei Golovin (n. 1950), un compozitor rus contemporan, lucrare de mare forţă dramatică (ce ar fi trebuit plasată nu în finalul recitalului, care ni l-am fi dorit relaxant). Soprana Claudia Bataragă are o voce de lumină cum nu am mai auzit de la regretata Emilia Petrescu încoace. Nu trebuie decât să continue să înainteze pe drumul acumulărilor stilistice. De această dată, a delectat numerosul auditoriu, prin cântece de Valentin Timaru, îngemânat îngerilor Anei Blandiana; de Constantin Râpă, reverberând pe Mihai Eminescu; de Șerban Marcu, înțelepțind din Lucian Blaga; de Cornel Țăranu, de fiecare dată surprinzător cu George Topârceanu; de Adrian Pop, redăruind pe Rainer Maria Rilke – într-un un tablou coerent al valențelor postmoderne ale genului, în școala clujeană de compoziție. Celor doi protagoniști le-au fost alături, cu dăruire și profesionalism, pianistele Iulia Suciu și Cristina Șoitu. Sala „Reduta” a Muzeului Etnografic clujean și-a dovedit rezonanța de catedrală, ca ambient recomandabil muzicienilor.

Concertele menționate au avut un aflux mare al publicului, atât al colegilor de breaslă, cât și al melomanilor, fapt care, putem spune, ridică nivelul normalității în domeniul muzicii contemporane românești, de la creație la împlinirea prin receptare.