Cluj-Napoca
Festivalul studențesc OPERA VIVA
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 28 mai 2009)

În ciuda crizei financiare și a așa-numitei crize a operei, Academia de Muzică clujeană a găsit resurse pentru a iniția un festival studenţesc de operă, la care a invitat mai toate clasele de profil din învâțământul superior românesc și chiar un ansamblu din Ungaria. Și poate este folositor a conștientiza sensul originar al locuțiunii mele inițiale: etimologia cuvântului ciudă trimite la mirare, relevantă în această situație – care mirare implică admiraţie pentru principalii realizatori, prof.univ.dr. Ioan Pantea şi prof.univ.dr. Francisc Fuchs, sprijiniţi de Primărie şi Consiliului Local Cluj-Napoca, de Ministerului Educaţiei, de Consiliului judeţean Cluj.

Înainte de a trata cum viețuiește opera, prin studenții ei, de consemnat că mă opresc numai la spectacolele cu lucrări integrale live, Festivalul incluzând și o prezentare video, a Facultății de Arte din Constanța, precum și un recital de arii și scene, al studenților din Oradea.

Spectacolele prezentate ne prilejuiesc reflecții despre cum se poate și cum se cuvine să contemponeizăm regizoral, capodopere clasice?, despre cum trebuie sau nu trebuie menținută autenticitatea stilistică?

Un interes aparte, în dezbaterea primei teme propuse aici, l-au oferit spectacolele cu același titlu, în versiuni regizorale diferite. Opera „Căsătoria secretă” de Domenico Cimarosa este un caz unic în istoria genului, ea fiind bisată integral în seara premierei, la palatul imperial din Viena (1792) – situație care, oarecum, s-a reiterat acum, fiindu-ne oferită în două versiuni succesive. Mai întâi, cu studenții de la Universitatea „George Enescu” din Iași, apoi cu clasa de operă a instituției-gazdă. Am avut astfel o adevărată confruntare a două atitudini distincte: sub conducerea Andei Tăbăcaru, o plasare persiflantă în contemporaneitate, iar în viziunea Ancăi Mihuț, o actualizare în normalitatea cotidianului. Umorul în muzică este definit, de la Leonard Bernstein încoace, ca manifestare incongruentă. În acest caz, ieșenii au creat efecte hilare intense prin plasarea muzicii clasice în gura unor personaje cu comportamente de maneliști, unde punctul culminant a fost consumarea aluzivă a unei banane de către fata bătrână... Aluzia fructiferă nu a lipsit nici la clujeni: servirea pe tavă, cu un ananas, a distinsului pretendent, a fost elegant subtilă. În prima versiune, atitudinea dominantă afișată era tupeul, măritișul apărând ca scop urmărit grobian, muzica grațioasă fiind contrazisă de vizualizarea scenică. Astfel, tinerele surori Carolina și Elisetta sunt niște fițoase, iar așa-zisul „conte” are aspect și comportament de parvenit – iar în celălalt spectacol, plasarea socială, deși contemporaneizată, ne păstrează în zona clasică a bunului-simț. Ce se poate face ca înscenarea să fie interesantă, la o asemenea opțiune? Regizoarea Anca Mihuț știe ce: detalierea gesturilor, cu motivație psihologică, recreind zonele conștiente și inconștiente din emoționalitatea personajelor. În plus, fiecare cântăreț aflat în prim-plan cu aria este contrapunctat regizoral prin comportamentul celorlalte personaje, exprimându-și atitudinile față de cele afirmate în aria respectivă – astfel încât toți cei din scenă participă dramaturgic, simultaan – depășind convenționalitatea tipică de postură a ariilor. Nu au lipsit nici aici, situațiile amuzante, ca tentativa domnișoarei bătrâne de a-l resuscita pe cel de care s-a amorezat. Geometriile (simetrice sau, după caz, asimetrice) de dispunere a personajelor în scenă la intonarea ansamblurilor de soliști, sugrează relaționările lor din subtext. Nimic întâmplător, totul firesc. Potrivit manifestului estetic al operei clasice, formulat axiomatic de Gluck, „simplitatea, adevărul, firescul” sunt călăuze imbatabile – iată, și astăzi. Iar caricaturalul poate fi scop aparte, nu mai puţin interesant, în felul său.

Componenta muzicală a celor două realizări scenice a fost în consens cu opțiunile regizorale. Echipa ieșeană nu a fost însoțită de orchestră, din motive obiective lesne de înțeles, pianul acompaniator fiind adecvat vocilor de tip cameral ale cântăreților. Iar muzica clujenilor, conduși dirijoral de asist.univ. Cristian Sandu, a avut vervă și acuratețe. Incontestabilă este diferența vocală calitativă a celor două distribuții, în favoarea clujenilor. Regretabil că și acum, ca de obicei în asemenea situații, oaspeții nu au putut rămâne la spectacolele următoare, pentru a se compara... Dacă cele două titluri s-ar menține în repertoriul claselor respective de operă, ar fi benefic un schimb de studenți pentru un exercițiu scenic de integrare în cealaltă regie!...

- Reflecția cum trebuie sau nu trebuie menținută autenticitatea stilistică? – a fost sugerată de spectacolul cu opera „Dido și Aeneas” de Purcell, cu Universitatea de Muzică din București. O realizare muzicală de măiestrie, cu voci și siluete convingătoare, în care corul a fost excelent. Doar că aici au apărut niște incongruențe nedorite, desigur nu cu efect comic, ci de hibrid. Un personaj inventat de regie, pe baza unui fals Mercur, mesager al vrăjitoarelor, un Amor-balerină, mânuind o panglică atașată unei „baghete magice” (cu tot arsenalul modern de spirale, șerpuiri, lansări, desprinderi, treceri) înlocuia dansurile baroce, în compania vrăjitoarelor autentic shakespeariene. Desigur, dacă realizatorii ar fi cunoscut coregrafiile de volta, pavană, hornpipe, ar fi fost vorba de asumarea unei opțiuni. Însă este aproape sigur că aici nu a fost o alegere, ci o soluție pentru a suplini necunoașterea respectivelor coregrafii... (la Miercurea Ciuc se desfășoară, în fiecare an, Festivalul de Muzică Veche, care include mai nou, cursuri profesioniste de dansuri de epocă – dar în asaltul informațional de azi, vestea n-o fi ajuns până unde trebuie...) Efectul de eclectism cauzat coregrafic a fost cu atât mai dur, cu cât tratarea non-scenică a ansamblului coral a fost în stil. Totuși, și aici un minus: vestimentația modernă a coriștilor, devenind deranjantă în epilog, când ei aduc trandafiri la mormântul Didonei, concordant cu textul. Minus și plus în celebra scenă Moartea Didonei: concretizarea sinuciderii cu pumnalul contravine ideii metaforice, prezente prin învăluirea eroinei cu cearșaful roșu din patul conjugal, de efect sublim.

Un ultim detaliu discutabil: umbrela, atestată în Babilon şi Egiptul antic ca obiect de apărare contra soarelui (nu a ploii), a avut aici un efect rizibil nedorit, ca obiect de recuzită, în forma modernă. În concluzie, recomandabil ar fi: ori toate elementele tratate autentic, ori toate modernizate. Așa, rezultatul arăta ce este știut și ce nu este din stilul respectiv...

Se pare deci, că dansul a ajuns să dea sau nu, în ultimă instanță, marca de autenticitate. Iată că în „Don Giovanni”, maestrul Ionel Pantea face o manevră de expert, atunci când în celebra scenă a balului – unde Mozart suprapunea muzica unui menuet cu a unui contradans – concretizează coregrafic geniala sintaxă sonoră, prin diferențierea corespunzătoare a mișcărilor dansate. În contextul unei direcții de scenă modernizate și totodată, omogene, care a beneficiat de dominanța calității muzicale oferite de conducerea dirijorului prof.univ.dr. Victor Dumănescu și de profesionalismul orchestrei Operei Maghiare.

Tot maestrul Pantea s-a „pus” cu Caragiale, în versiunea suculentului musical „D’ale carnavalului” al compozitorului clujean Béla Hary – un spectacol al Facultății de Muzică din Timișoara (tot cu acompaniament exclusiv pianistic), care a făcut publicul să moară de râs. Morala: talentul nu are limite sau, cum ar zice Nenea Iancu: „ultra emulațiune”...

Deasupra celor două teme reliefate s-a situat spectacolul Facultății de Muzică din Szeged, Ungaria. Repertoriul a cuprins rarități: trei opere clasice de câte un act, Le cadi dupé de Gluck, La Canterina de Haydn, L’oca del Cairo de Mozart. Am admirat, la toate cele trei creații scenografic-regizorale semnate de Attila Toronykői, transformarea morfemelor muzicale în gesturi scenice. Panstilistic!... Și creativitatea eficientă a valorificării mijloacelor scenice restrânse. Încă ceva: aici, acompaniamentul pianistic nu a fost o limitare, ci factor inspirator. Imbrogliouri amoroase în decoruri și costume pe principii monocrome, deosebit de armonioase; convertirea muzicii în mișcare; peruci din prosoape împletite... s-ar putea face analize ample – dar mai bine, câteva fotografii.

Haydn, La Canterina, Universitatea din Szeged

Mozart, L'oca del Cairo, Universitatea din Szeged

O ultimă idee: ar fi recomandabil ca simpozionul Quo vadis opera? să țină cont și de opinii avizate ale oamenilor de teatru... Viață lungă, prosperă, Festivalului Opera viva!

SPECTACOLELE DIN FESTIVAL:

CIMAROSA, Căsătoria secretă, Universitatea „George Enescu” Iaşi: dirijor Bogdan Chiroşcă, regia Anca Tăbăcaru Hogea, acompaniament la pian Maria Ursescu, distribuţia: Alina Bordeanu, Roxana Tecuţă, Gabriela Râmbu, Liviu Muntean, Daniel Mateianu, Relu Proca.

CIMAROSA, Căsătoria secretă, Academia de Muzică „Gh. Dima” Cluj-Napoca: dirijor Cristian Sandu, regia Anca Mihuţ, asistent Nicolae Brânzeu, scenografia Liliana Morar, distribuţia: Luiza Fátyol, Adela Zaharia, Melinda Duffner, Ştefan Pop, Florin Sâmpelean, Alin Anca.

MOZART, Don Giovanni, Academia de Muzică „Gh. Dima” Cluj-Napoca: dirijor Gh. V. Dumănescu, regia, scenografia Ionel Pantea, asistent Ligia Ghilea, distribuţia: Borbála Balázs, Marius Boroş, Anton Bardon, Florin Estefan, Bogdan Nistor, Cristian Hodrea, Appolonia Egyed, Nadejda Cerchez, Maria Hândorean, Noémi Veres, Attila Fodre.

PURCELL, Dido and Aeneas, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti: dirijor Alexandru Ganea, regia Daniel Prallea-Blaga, coregrafia Lavinia Huţanu, masetru de cor Daniel Jinga, corul „Accoustic”, distribuţia: Emanuela Pascu, Mihail Dogotari, Rodca Vică, Ana-Maria Bocăneală, Florentina Cernat, Ana Cebotari, Valentina Naforniţa, balerina Maria Isabella Ciucă.

Béla HARY, D’ale carnavalului, Universitatea de Vest Timişoara, dirijor Béla Hary, regia, scenografia Ionel Pantea, asistent Dana-Sorina Chifu, acompaniament la pian Silvana Cîrdu, distribuţia: Georgiana Ciocan, Elena Doiceva, András Molnos, Daniel Zah, Natanael Uifălean, Gelu Dobrea, Mihai Mişcu, Cristina Bledea.

GLUCK, Le cadi dupé, HAYDN, La Canterina, MOZART, L’oca del Cairo, Universitatea de Ştiinţe din Szeged, conducător artistic Sándor Bárdi, dirijor Tamás Pál, regia Attila Toronykői, scenografia Anna Varsányi, acompaniament la pian Julia Komáromi, Anna Ordássi, distribuţia: Kelemen Mátis, Szilvia Dobrotka, Angéla Lukács, Gyula Ráb, Szilveszter Szélpál, Dora Gerébi, Zsuzsa Bende, Gabriella Illés, Orsolya Horváth, Károly Fekete, Rebeka Bobanj, Éva Kovács, Milán Taletovics, Renáta Horák.