---

Concerte la Basel, vara 2018 (1). Muzica Habsburgilor – lecție de istoria muzicii cu desfătare de cultură vocală și stilitică
(Music of Habsburgs – a music history lesson with vocal and stylistic delight )
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 24 august 2018)

---

Nu-i așa că muzica Habsburgilor este un domeniu necunoscut? Așa că afișul văzut la Basel și-a exercitat puterea de atracție, cu atât mai mult, cu cat numele ansamblului, larynx, sugera calități vocale bine cultivate. La fața locului, două surprize în plus: prezența orchestrei Les Passions de l’Âme și un program de sală de nivel – dovedind că publicul poate fi receptiv la istoria muzicii, dar și că un concert serios se construiește având consultanță muzicologică.

Cine au fost compozitorii curților habsburgice de la Viena, Barcelona ori Napoli? O sumedenie, dintre care, cu această ocazie, am ascultat pe Johann Joseph Fux, Angelo Ragazzi și Antonio Caldara, reprezentați prin câte o partitură.

Johann Joseph Fux (1660-1741), autorul faimosului tratat de contrapunct, a fost un prolific autor de lucrări bisericești, opere, suite instrumentale. Am audiat acum, Serenada în do major, K 352 – unde inițiala se referă la catalogul Fux al aceluiași Cavaler Köchel, pe care îl știm de la lucrările lui Mozart. O lucrare de tipul suitelor haendeliene, cu peste 10 părți, cu câte trei dansuri menuet și gigă, cu secțiuni concertante de oboi și de trompetă, cu elemente de percuție pitorești. Doar că ceea ce este destinat a fi cântat în aer liber a sunat prea reverberat în biserică, astfel încât rafinamentul istoric a fost mai puțin perceptibil, rămânând însă evidentă virtuozitatea orchestrei cu instrumente de epocă, sub conducerea prim–violonistei Meret Lüthi.

Ansamblul vocal larynx, creat și dirijat de Jakob Pilgram, este un vârf al cântatului coral – prin flexibilitate, acuratețe, închegare. Cei patru membri de la fiecare partidă sunt dispuși eterogen, tocmai ca să sune omogen. Cultura lor vocală și stilistică păstrează naturalețea fiziologică a cântatului și totuși face față orchestrei. În secțiunile solistice, vocile se desprind firesc, apoi se reintegrează pe nesimțite în ansamblu.

Missa tertia de Angelo Ragazzi (circa 1680-1750), dedicată „lui Carol al VI-lea, Împărat Roman și Rege al Spaniei” este pe măsura lucrărilor de gen celebre ale vremii. Un Credo cu început marțial, cu un Crucifixus eteric, cu un moment ressurectionem mortuorum concentrat a fost superlativ, în totalitate.

Te Deum de Antonio Caldara (circa 1670-1736), cu scriitură de cor dublu (aceiași 16 cântăreți) și orchestră, a părut, în pofida facturii complexe și a interpretării bine puse la punct, o lucrare convențională.

Un artificiu al dispunerii programului – intercalarea părților orchestrale de suită cu cele ale misei – este demn de luat aminte (deși contravine uzanțelor), întrucât a diversificat sonoritățile în favoarea receptării. O idee potrivită psihologiei auditorului de astăzi – să fie ea tot a consultantului științific, Livio Marcaletti, autorul cercetării muzicologice aflate la baza acestui concert?...

Spațiul arhitectonic prea restrâns, intens reverberant – căci mica mănăstire dominicană care a găzduit concertul are o altă acustică decât catedralele imperiale – a impietat calitățile artistice superlative ale programului și interpretării. Ambientul este un criteriu obiectiv care dăunează frecvent concertelor de pe la noi, însă, iată, chiar și celor mai avizate ansambluri din lume...