Elena SORBAN – cronici muzicale

Orchestra Simfonică din Basel, sub bagheta dirijorului său principal, britanicul Ivor Bolton, și-a deschis stagiunea în 21 august, în monumentalul dom medieval, cu un public de peste o mie de auditori – concert repetat a doua zi.

Pentru mine, aflată în balconul cel mai înalt, lângă imense rozete de vitraliu, situat vizavi cu dirijorul, a fost unul dintre cele mai impresionante concerte din viață. Totuși, am avut și unele neplăceri...

Concertul s-a deschis cu motetul In ecclesiis (din Symphoniae Sacrae Liber Secundus, ediție postumă, 1615) de Giovanni Gabrieli, în varianta prelucrată pentru orchestră mare (1965), de Bruno Maderna (1920-1973). Aici mi s-au manifestat gândurile neplăcute, atât în privința aranjamentului, cât și a interpretării. Maderna, cunoscut îndeobște ca promotor al muzicii de avangardă, alături de Pierre Boulez sau Luigi Nono, a realizat și 33 de prelucrări, inclusiv de muzică veche. În mod subiectiv, prelucrarea motetului de Gabrieli (care, la vremea sa, exploata în mod cvadrofonic, spațiul bazilicii venețiene San Marco) mi-a părut aidoma acelor adaptări din timpul orânduirii comuniste de la noi, în care era eliminat textul religios, proclamând, totodată, în mod grandilocvent și denaturat, valorile culturale din moștenirea înaintașilor.

Iar în cazul lui Maderna (despre care nu știu să fi fost cântat vreodată în țara noastră), nu înțeleg cu ce scop a recurs la o asemenea denaturare?... Cât despre interpretarea de la Basel, piesa a fost redată corect, dar fărâmițat – deci, încă o dată, denaturată stilistic -, cu un evident festivism, de aceeași speță de prețiozitate revolută, atât de cultivată încă și pe la noi.

Orchestra și dirijorul s-au reabilitat odată cu Simfonia a VIII-a (versiunea a doua) de Bruckner. Aflasem din programul de sală că Ivor Bolton este la a doua sa parcurgere a integralei Simfoniilor de Bruckner – prima, cu Orchestra Mozarteum Salzburg, a durat mai mult de 10 ani, iar cea actuală, la Basel, își încheie curând desfășurarea de trei stagiuni.

În partea I, Allegro moderato, a fost regăsită suplețea rostirii muzicale. Scherzo și Trio pot fi esențializate ca asemănătoare cu avalanșa și fulguirea. Celebrul Adagio infinit a sunat ca o reprezentare a respirației. În finalul complex, am apreciat îmbinarea multiplelor caractere, dintre care coralul, fuga și dansul au fost cele mai pregnante.

Cred că muzicologia ar avea multe de relevat încă despre relațiile de substanță, dramaturgie muzicală și viziune între Bruckner și Liszt, dar și între Enescu și Bruckner...

Dacă veni vorba despre muzicologie, de menționat consistentul program de sală (postat online cu o lună înainte), cu articole de opt semnatari, precum și posibilitatea de a participa la prezentarea orală, realizată cu exemple muzicale, competență și însuflețire, de directorul artistic al instituției, dr. Hans-Georg Hofmann.

Deși avem modele românești perene în interpretarea lui Bruckner – între care Sergiu Celibidache, Erich Bergel, Cristian Mandeal, Horia Andreescu – și o excelentă monografie, de Mihai Moroianu (publicată în perioada de deschidere culturală, la București, în 1972), totuși, creația lui rămâne un mister pentru noi. Un mister sublim, pus în lumină, de această dată, de Orchestra Simfonică din Basel, condusă de Ivor Bolton.