FLAUTUL FERMECAT... ÎN PERSOANĂ
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 22 martie 2010)

Opera Națională clujeană a demarat, sub egida Opera Europa, cu succes maximal, matinee pentru elevi. Am participat la al doilea spectacol și nu mi-a venit să cred: coadă lungă la caserie, parterul, cele două niveluri de loji și balconul – arhipline! Un murmur continuu dovedea că spectatorii sunt plini de interes, că întreabă și li se răspunde, discret și susținut. În sfârșit, instituția a ajuns la normalitate – cu strategii valabile, care asigură momentan, aproape câte o mie de locuri ocupate, iar pe termen lung, își vor dovedi eficiența formativă. Cu condiția de a continua cu perseverenţă!

Flautul fermecat de Mozart este un şlagăr al spectacolelor educative de operă din lumea întreagă. Bineînţeles, opţiunile regizorale sunt inepuizabile. Pe scena clujeană, a fost prezent sporadic – îmi amintesc de spectacolul educativ agreabil, din anul 2002, în regia Mihaelei Bogdan...

În actualul sezon, am urmărit anterior, o savuroasă parodie a aceluiaşi titlu, de Marius Budoiu – cu acţiunea plasată la spital. Alternarea ultimei versiuni regizorale cu cea parodică ar fi încă un exerciţiu de receptare, adecvat publicului liceal.

Primul atu al versiunii semnate de Emil Strugaru este opţiunea pentru limba română. La fel de importantă, în plan estetic, este personificarea flautului, devenit companion al eroului principal. Ideea serveşte, mai ales, muzicii, salvată astfel, de obişnuitul şi jenantul play-back al tenorului. Un contemporan al lui Mozart, Christian Schubart, descria tonul de flaut ca „dens, amplu şi curat, plin de delicateţe şi de farmec”. Flautul devine aici, un personaj viu, elocvent, credibil – întruchipat cu firesc scenic şi superbă muzicalitate, de Ruxandra Rus, elevă a Liceului de Muzică clujean.

Prin comparaţie, Papageno este vitregit de clopoţeii săi, care nu scot sunete, fiind aservit timbrului de celestă al pianului electronic – deşi, de obicei, asemenea jocuri de clopoţei sunt mânuite pe scenă de cântăreţul însuşi. Cât despre pentacordul de nai, chiar că putea fi real...

Cele două personaje principale masculine, Tamino şi Papageno, au fost, în distribuţia acestui spectacol din 20 martie, şi vocalmente, la poli opuşi. Perplexitate cauzată de tenor: timbru strident, tehnică defectuoasă prin gâtul strâns, exces de rezonanţă nazală – noroc că aplombul făcea ca problemele reale ale lui Ioan David să nu fie observate de novici. Desigur, oricine poate avea zile proaste şi, de asemenea, mulţi merită să li se dea şanse de a creşte – însă afirm (cu atât mai mult că asemenea observaţii drastice nu îmi stau în fire) că este un caz care nu ar trebui să se mai repete pe prestigioasa noastră scenă! Pe de altă parte, interpretul lui Papageno, Bogdan Baciu a încântat prin generozitatea timbrului său baritonal, susţinut de o tehnică flexibilă şi toate calităţile artistice necesare.

Surprize plăcute mi-au oferit sopranele din rolurile principale. Pamina întruchipată de Oana Şetriuc, interpretă necunoscută mie, este totodată lirică şi puternică, cu linii melodice ferm sau delicat arcuite, cu mobilitate actoricească. Regina Nopţii a Elizei Zaharia a fost cu totul altfel decât cea audiată în montarea parodică din urmă cu circa trei luni, pe aceeaşi scenă – adică, izbutită. Desigur, rodajul rolului şi forma vocală sunt importante, însă şi ingineria de sunet a avut acum partea ei, fiindcă a fost sesizabilă o uşoară amplificare a vocii, în mod concordant caracterului fantastic al personajului.

Soluţia muzicală adoptată renunţă la orchestră. Pian/ist/ul – Péter Kolcsár – reuşeşte să susţină dinamic vocile şi dramaturgia muzicală, astfel încât rezultatul este viabil. Mai mult decât să ne deranjeze pierderea coloristicii timbrale originale, trebuie să apreciem opţiunea realizatorilor, întrucât ea permite itinerarea spectacolului – de dorit să se organizeze. Coordonarea dirijorală a lui Vladimir Popean este răspicată. Ceea ce înseamnă claritate a gesticii, factor favorizant al dicţiunii, însă uneori, şi trenare. Culorile flautului, respectiv, ale jocului de clopoţei sunt prezente – cu soluţii, bune sau mai puţin bune, anterior discutate. În momente bine alese, se adaugă culori orchestrale preînregistrate, analog negativelor din muzica de consum, dar cu efecte de autenticitate.

La unele teatre, se menţionează autorul adaptării dramaturgice – o componentă creativă importantă în spectacolele contemporane. Aici nu se precizează autorul adaptării (nici al traducerii). Fapt este că, inevitabil pentru exigenţele actuale de receptare, s-a tăiat din original. Aproape jumătate, în acest caz, însă în favoarea coerenţei. De cele mai multe ori, numerele muzicale tradiţionale sunt prezente prescurtat. Este un sacrificiu stilistic, dar care poate fi acceptat în contextul destinaţiei spectacolului – mai degrabă decât eliminarea unor piese, faţă de care cele rămase să fie supradimensionate. Totuşi, prezenţa celor trei doamne pare a avea pondere încă prea mare. Interpretele – Daniela Turcu, Anca Aluaş, Alexandra Hordoan –, deşi sunt foarte bine şlefuite muzical în acest rol colectiv de mare exigenţă aduc, dramaturgic vorbind, un oarecare exces explicativ. Eludarea ariei de tenor, numită „Aria portretului” ar fi fost regretabilă, însă cu interpretul respectiv, mai bine fără.

Regizoral, mi se par excesiv reliefate scenele tentativelor de sinucidere (Pamina, Papageno), care apar şi în original. Însă – din perspectivă de educator – ele pot fi astăzi receptate ca modele de urmat, iar nu de evitat. Ştreangul lui Papageno este foarte concret, în mijlocul spaţiului scenic, iar acţiunea este redată realist. Caricaturizarea (la Pamina), respectiv abstractizarea, minimalizarea sau plasarea marginalizată (la Papageno) ar reevalua mesajul suicidar al ambelor momente, înspre un necesar sens reprobativ. Nu sunt alarmistă – să ne reamintim însă de sinuciderile în masă declanşate de romanul lui Goethe, „Suferinţele tânărului Werther” (1774) şi să luăm la cunoştinţă cele mai recente studii psihologice pe această temă. Montarea mi-a sugerat că poate libretistul şi Mozart însuşi să fi vrut să ridiculizeze mania suicidară propagată de Werther – iar atunci, scenele menţionate ar avea şi argumente estetice, în plus faţă de cele psihice, de a fi remaniate regizoral.

Un alt atu al montării este componenta sa vizuală. Semnatar şi al scenografiei, regizorul Emil Strugaru a apelat la Carmencita Brojboiu – artist plastic cu accentuat stil personal – pentru costume. Rezultatul este convingător. Personajele sunt caracterizate şi vestimentar: potcapul negru al albastru-strălucitoarei Regine a Nopţii este sumbru, Tamino şi Pamina sunt pastelaţi, îmbinând modestia şi eleganţa. Unii corişti sunt îmbrăcaţi zdrenţuit, alţii, în costume festive egiptene – comunicând că lumina interioară nu este o vocaţie condiţionată de starea socială. Cei ai casei mai recunoaştem elemente din recuzita spectacolului „Aida”, însă constatarea nu trebuie apreciată negativ, ci, dimpotrivă, ca reintegrare creatoare, cu valoare de chibzuinţă la buget. O piramidă luminată interior şi un pom cu fructe de aur sunt sugestive, fără ostentaţie. Efectele speciale – Cristina Albu fiind regizor tehnic şi asistentă a regiei artistice – sunt bine relaţionate cu situaţiile scenice. Dintre ele, stroboscopul este de mare efect în asociere cu discursul de coloratură vocală al Reginei Nopţii, astfel încât componenta vizual-motorie reflectă mişcarea agilă a vocii.

Revin la cântăreţi – majoritatea, dintre corişti, ca benefică stimulare a calităţilor aristice individuale. Florin Sâmpelean (Sarastro) a avut inflexiuni inadecvate, asociabile unui personaj negativ, iar nu unui preot al luminii; Daniela Mureşan Chişbora (Papagena) a fost desluşită în părţile de vorbire actoricească şi limpede în cântare; Radu Pintea a fost un Monostatos savuros; în rolul trioului infantil, Otilia Popa, Daniela Băran şi Loredana Rotaru au vioiciune vocală şi de mişcare.

Cu rezervele semnalate, concluzia: un spectacol plin de viaţă, care merită văzut şi multiplu revăzut, întrucât păstrează harul capodoperei, de a se adresa – indiferent de vârstă sau cultură – tuturor!


* Fotografii de Nicu CHERCIU.