Elena Maria Sorban Cronica muzicală on-line     HOME
FILARMONICA CLUJEANĂ, MAI TARE DECÂT DESTINUL
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 10 mai 2010)
Filarmonica „Transilvania”, după mai mult de o jumătate de veac de activitate (fondată fiind în 1955), nu are o sală vrednică de propria-i valoare dovedită. Ea este însă – datorită oamenilor care o compun – aidoma lui Oedip: mai tare decât destinul! Cu neclintire, concertele (săptămânale, uneori, chiar, mai dese), demonstrează, cu limpiditate filozofică şi cu rigoare cvasi-matematică, faptul că valoarea nu vine din împrejurări, ci este intrinsecă.

Sunt gânduri pe care le-am formulat şi la concertele din finalul lunii aprilie 2010, inspirate de glăsuirea lui Enescu. Sub bagheta dirijorului Radu Popa, Preludiul la unison a avut un dramatism extraordinar reliefat, iar Menuetul lent din aceeaşi Suită nr.1, pentru orchestră, a fost pregnant. Nici după mai mult de un secol, nu putem admira îndeajuns alchimia stilistică enesciană, care, prin elemente neoclasice, postromantice, impresioniste, afirma categoric, de la primele opusuri, stilul său personal.

oboistul Aurel MARC Oboistul Aurel Marc, solist, în aceeaşi seară, al Concertului în Do major (catalog Hoboken VIIg:C1), incert atribuit lui Joseph Haydn, a dat o interpretare dominată de robusteţe – proprie partiturii înseşi, prin orchestraţia ce include alămuri şi timpani, dar datorată şi calităţilor fizice ale oboiului său, adecvat echilibrat de un număr sporit (faţă de norma clasică) de cordari ori inserturilor solistice viguroase. În partea a doua, Andante, în Fa major, frazarea cantabilă, deosebit de generoasă, şi-a sporit valenţele în episodul sensibil (în accepţiunea stilistică a termenului), în do minor. Finalul, rondo în caracter dansant, a excelat prin îmbinarea de cantabilitate şi virtuozitate. Reacţiile entuziaste ale publicului au forţat pe artistul dominat de modestie, care este Aurel Marc, să acorde trei suplimente. Piesa Bacchus din cele „Şase metamorfoze de Ovidiu” de Britten a adus modernism ludic, apoi două transcripţii din Bach, au prilejuit sublime reflecţii solistice.

dirijorul Radu POPA Rapsodia a doua, în Re major, de Enescu, mi-a amintit expresia sugestivă: „te unge la inimă” – apoi, încercând să concretizez, am determinat cum dirijorul Radu Popa valorifică partitura prin efecte de spaţializare succesivă – prin procesualitatea gradaţiilor dinamice – şi de spaţializare simultană, prin dispunerea planurilor timbrale. Dispunere chiar şi la propriu, prin plasarea eficientă a viorii din momentul cvasi-cameral, alături de partenerii suflători. Mi-am dat seama că această particularitate de spaţializare a dat şi specificul interpretativ al mişcărilor din Suita aflată în deschiderea serii, unde remarcasem fluiditatea gradaţiilor sonore.

Uneori, pe parcursul programului, m-au deranjat elemente gestice – cum ar fi, contradicţia dintre mişcările ample ale braţelor şi plasarea lor în plan corporal inferior sau o retorică manuală agitată, ca de prestidigitaţie – apoi am realizat că, omiţând componenta vizuală a actului dirijoral, rezultantele auditive devin deplin convingătoare...

Suita Pinii din Roma de Respighi a răsunat pe un fond psihic subiectiv de saturare receptivă, astfel că m-am lăsat dusă de fluxul sonor amplu, fără a omite să remarc stăpânirea deplină a monumentalei partituri de către dirijor sau conturarea colorată a elementelor solistice din ansambul orchestral, concretizată în fineţea detaliilor intonaţionale şi ritmice.

Din punct de vedere istoric-muzical, concertul comentat anterior a fost o panoramă a muzicii moderne (completabilă, dacă în loc de Haydn, ar fi fost ales Concertul de oboi de Richard Strauss)... Următorul program va fi fost, potrivit aceluiaşi criteriu, o istorie recurentă a genului concertant pianistic, prin repere oferite de Bartók, Liszt, Beethoven. Observând acest detaliu, mi-am pus întrebarea, care va fi curba valorică a soliştilor pianişti, selectaţi a cânta sub bagheta dirijorului-oaspete din Olanda, Theo Wolters? Desigur, ei aflându-se la începutul carierei, doar timpul va da răspunsuri ferme. Cu acest prilej, răspunsul poate fi doar parţial, incipient.

Concertul pentru pian, nr.3, în Mi major, de Bartók nu mi-a părut niciodată mai uşor ca în interpretarea pianistului Balázs Demény, student la Budapesta. „Simplitatea, adevărul şi firescul”, deviza operei gluckiene, s-a aplicat desăvârşit la interpretarea dată de foarte tânărul solist, acestei partituri neoclasice.

Concertul pentru pian, nr. 1, în Mi bemol major, de Liszt, a avut ca solist avântat pe Luca Toncian, actualmente student la Viena. Deschiderea acordică nu a avut acurateţe, însă finalul a sugerat o pasăre ale cărei aripi lasă în urmă, noroiul, ridicându-se în zbor.

Concertul nr.3, în do minor, de Beethoven, a avut, în persoana pianistei Georgiana Fodor, o interpretă care a ştiut să îmbine caractere de graţios şi de Sturm und Drang – beneficiind de o calitate superioară a acompaniamentului orchestral, datorată, probabil, prezenţei mai frecvente a acestei partituri în viaţa muzicală clujeană.

pianistul Balázs DEMENY
Balázs DEMENY
pianistul Luca TONCIAN
Luca TONCIAN
pianista Georgiana FODOR
Georgiana
FODOR

S-ar putea face un studiu psiho-interpretativ asupra încheierii articulaţiilor muzicale de către interpreţi – care desigur ar avea rezultante de relevanţă similară cu studiul grafologic. Pe parcursul anilor, am observat că marii interpreţi acordă rotunjirii articulaţiilor o atenţie aparte, care le conferă valenţe expresive subliniate. Balázs Demény şi Luca Toncian nu încheie articulaţiile, ci le lasă, uneori, chiar neglijent, în suspensie..., iar la Georgiana Fodor, încheierile erau uneori frumos arcuite, alteori, dure. Tinerii pianişti ar putea face o autoverificare a acestei observaţii, ascultându-şi înregistrările. Receptarea însă a fost cât se poate de favorabilă şi aşteptăm cu interes, prezenţa lor scenică clujeană.

Rezumând, în câte un calambur, jocul pianistic al fiecăruia dintre solişti, acesta ar propune epitetele: stilat şi obstinat (cu aluzie la bisul lisztian) despre Balázs Demény, cursiv şi discursiv pentru Luca Toncian, respectiv, pianistica melodică şi metodică a Georgianei Fodor.

Referitor la instituţia Fliarmonicii clujene, poate că ar fi mai accesibil decât obţinerea unui sediu meritat şi corespunzător, ca ea să beneficieze măcar de un pian adecvat. Instrumentul actual a fost evident marcat (a se înţelege: dezacordat) deja după primul opus, iar faptul că în pauză, a fost reacordat, arată că starea lui precară este cunoscută...

Nu în ultimul rând, de subliniat importanţa programelor de sală. Redactate de muzicologul Oana Andreica, ele se epuizează rapid, deoarece publicul clujean instruit apreciază, conţinutul lor, ce îmbină, după cum am remarcat, profesionalismul cu exprimarea agreabilă. O sugestie: se vorbeşte despre declinul cronicii muzicale în cotidienele clujene. Acest aspect ar putea fi remediat prin inserarea de avancronici regulate (care, desigur, nu s-ar suprapune conţinutului din programe), susţinute chiar de tânăra colegă, cu valoare promoţională, dar şi prin cronici ulterioare, care ar putea fi îndrumate de aceeaşi persoană, în calitatea sa de distinsă profesoară a studenţilor de la Muzicologie – ca rubrică permanentă, în unul sau mai multe din ziarele locale, cu valoare de pre- şi postludiu educativ, sub genericul Filarmonica „Transilvania” – înainte şi după concert.

Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2010