Proiectul EUBAROQUE – a doua etapă clujeană
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 12 mai 2010)

Proiectul muzical itinerant EUROBAROQUE este rezultanta unui parteneriat între formaţii muzicale din Italia, Slovenia şi România, organizat de Asociaţia socio-culturală „Panta rhei” din Trieste şi finanţat de Uniunea Europeană. După prima etapă, care a ajuns la noi în luna martie, cea de a doua, propusă clujenilor la începutul lunii mai, a adus în program, comori ale muzicii religioase. Înainte de a consemna desfăşurarea acesteia, este important de a face cunoscut faptul că în următoarea etapă, programată la Cluj, în toamnă, va urma un curs de construcţie de instrumente muzicale, cu maeştri din Cremona.

Programul Ansamblului Flauto dolce – alături de soprana Mihaela Maxim şi de organistul Erich Türk – a fost cel mai variat, cuprinzând lucrări de epocă, dar şi creaţii contemporane, inspirate de realităţi medievale, la fel de bine primite de public. Codex Caioni, Gabriel Reilich, Daniel Croner, Johann Sartorius au reprezentat muzica transilvană a secolelor XVII-XVIII. Sonata în re minor de Telemann a avut o circulaţie ipotetic autohtonă, dar nu şi conţinut religios – ea a oferit însă irezistibilă delectare prin cele trei voci instrumentale, de mare virtuozitate, care au evoluat cu strălucire şi rafinate efecte retorice în secţiunile cantabile. În Cântecele hasidice maramureşene selectate, deşi se declara un conţinut religios (mai degrabă, presupun, magic-ritualic), apar şi elemente dansante. Prelucrările vocal-instrumentale ale acestor melodii, realizate de Zoltán Majó, sunt antologice prin bogăţie şi rafinament coloristic: Erich Türk a mânuit aici, un fel de tamburină cu efecte de rafale de ploaie, iar flautele drepte îngânau tânguirea sopranei... Câteva dintre celebrele prelucrări pianistice de colinde ale lui Bartók au răsunat apoi în noi înveşmântări timbrale, de flaute drepte şi percuţii, datorate tot lui Zoltán Majó. Din zona laică au provenit şi piesele contemporane ale programului. In honorem Honteri, pentru orgă (1988), de Hans Peter Türk, pornind de la câteva miniaturi didactice ale reformatorului transilvan, este un edificiu amplu, ce îmbină tehnici şi expresivităţi pline de interes, dominate de tragic. Prima audiţie a Heterofoniei (1996) de Nicolae Teodoreanu a prezentat un discurs evolutiv, cu fine efecte de tulnice la flautele drepte. Epitaf pentru Miron Costin (1976) de Liviu Glodeanu a răsunat parcă de dincolo de fiinţă, cu efecte vocale intens reverberate de soprana Mihaela Maxim în spaţiul acustic bisericesc şi în sufletele auditorilor, ca vrednică încheiere a serii intense, din ambientul clasicizant al Bisericii evanghelice.

Muzica slovenă a fost prezentă înr-un program vocal-simfonic – la biserica gotică Sf. Mihail – de mare omogenitate. Aşa cum spaţiile central-est-europene au vestigii arhitectonice impozante, în stil baroc şi clasicist, aşa au şi valori muzicale autohtone de epocă. Ele exprimă trăsături generale de conţinut şi limbaj muzical, încadrându-se în valorile unui meşteşug bine însuşit. În cazul muzicii slovene, au putut fi audiate, cu acest prilej, lucrări eufonice ale unor maeştri locali, care au fost bine puse în valoare de către interpreţi. Antonio Tarsia (1643–1722), prin Magnificat, Gloria, De profundis tenebrarum, respectiv Jakob Frančišek Zupan (1734–1810), prin Te Deum şi Missa ex C – partituri din arhive, editate de organistul şi muzicologul Milko Bizjak – s-au încadrat convingător în tabloul sonor al stilurilor de epocă. Dirijorul Aleš Makovac a condus amplul concert pe dinafară, ca dovadă a ataşamentului său deosebit faţă de cauza muzicii autohtone, coordonând cu maximă eficienţă artistică soliştii şi corul Conservatorului „Jurij Slatkonja” din Novo Mesto, alături de orchestra de cameră cu orgă.

Programul susţinut de italieni – Ansamblul Nova Academia, condus de Stefano Casaccia, alături de sopranistul Angelo Manzotti şi de soprana Marianna Prizzon – , tot la Biserica evanghelică, a fost mai puţin spectaculos decât cel operistic, din etapa anterioară. Probabil pentru că repertoriul bisericesc era practicat în epocă de voci de copii, aşadar, fără a solicita performanţe de virtuozitate, ca genul scenic. Nu a fost însă mai puţin convingător artistic – adevărate delicii stilistice fiind oferite prin timbrul muzical şi frazare – exemplul Panis angelicus de Gasparini fiind relevant ca simplitate expresivă. Celebrul Lamento monteverdian, în versiunea religioasă, Pianto della Madonna, s-a distins prin integrarea ornamentelor în linia melodică şi relaţia timbrală a celor doi solişti vocali cu orga, respectiv, clavecinul. Totuşi, ultima piesă, Nulla in mundo pax sincera, de Vivaldi, a excelat în a arăta până unde poate ajunge tehnica lui Manzotti, în finalul alleluiatic. Din piesele instrumentale prezentate (am observat deja la prilejul anterior, strategia ca toţi membrii ansamblului să fie puşi în valoare, pe rând), am apreciat mai ales virtuozitatea instrumentiştilor de taste, în Sonata a otto voci de Giovanni Gabrieli, cu Nicola Lamon şi Luca Ferrini, care au alternat, pe parcursul serii, la orgă şi clavecin. Nici de această dată nu am fost mulţumită de cordari, Trio în sol minor, RV 85, de Vivaldi fiind excesiv de egal metric, lipsit de flexibilitate retorică. Sonata bisericească în la minor de Antonio Caldara, având ca protagonist la flaut drept pe Stefano Casaccia, are un puternic caracter concertant, pus în firesc contrast cu elemente de stil sensibil, redată fiind cu benefică degajare. Sperăm că asemenea manifestări vor fi rafinat publicul în receptarea autentică stilistic a muzicii baroce şi, desigur, servesc înţelegerii umane prin cunoaştere culturală reciprocă!