Elena SORBAN - cronici muzicale

Primul concert a înfățișat tendințe dintre cele mai pregnante ale postmodernității: spectacolul multimedia și muzica electro-acustică. Prezentarea caldă și agreabilă a regizoarei Anca Mihuț, de la Facultatea de Artă Scenică, a oferit un exemplu ideatic de relaționare a concreteței cu deschideri sugestive.

Spectacolul muzical-coregrafic multimedia Onde, Ondine (2010) redă drama solitudinii, ducând la dedublare, duplicitate, chiar schizofrenie. Realizatori: muzica Diana Rotaru (n. 1981, compozitoarea-mezină a Festivalului), coregrafia Georgiana Bobocel, video Mihai Cucu. Ansamblul SeduCânt – Ana Chifu (flaut, cânt, dans) și Maria Chifu (fagot, cânt, dans) redă personajul dedublat, pe un parcurs-paradigmă: nemuzică (fond sonor electro-acustic) – muzică intrumentală – muzică vocală – plâns – nemuzică. Un sincretism non-sedativ, adică expresiv, chiar și fără elemente de virtuozitate (deși o cântare impostată ar fi fost poate mai adecvat). Un poem meditativ, tragic.

A urmat recitalul Ansamblului de percuție al Academiei de Muzică „Gh. Dima”, condus de Grigore Pop, având alături pe Alexandru Popovici, Dominic Csergő, Ioan Dărăban, Sorin Păcurar.

Iulia Cibișescu-Duran (n. 1966) – De la pământ la cer, pentru ansamblu de percuție (2011, p.a.a.). Teluricul (poate cele patru zări ale sale...?) culminează cu patru percuții de tom-tom, apoi patru gonguri. Muzica se dematerializează – spiritualizează – vibrează în rugăciune. Sincronia elevată (sau pan-stilismul) de esență tradițională românească tentează deschideri spre idealul eternității.

Adrian Borza (n. 1967) – Fractus 3 (1999) muzică acusmatică cu percuție, din The Sound of Image, ciclu unde tehnica de creație transpune elemente vizuale în parametri muzicali: forme, luminozitate, culori în înălțimi, durate, intensități, respectiv spațializări sonore. Rezultatul expresiv al piesei de A. Borza sugerează căutarea într-un mediu tulburat, acțiune emblematică a contemporanetății.

Mihaela Vosganian (n. 1961) – Incursiuni iraniene (2006, p.a.): muzică electro-acustică (computer mânuit de Ovidiu Barbu) combinată cu percuție live (inclusiv surse mai puțin obișnuite, precum konga, water gong). Intonații tradițional-orientale, cu un excurs cvasi-militarist, îmblânzit apoi în etos pastoral și elemente lirice cantabile. Sincronia se îmbină cu globalizarea, prin aducerea în contemporaneitate a elementelor arhaice orientale.

* Fotografii de Corina CECLAN.

	Cronica muzicală on-line
CLUJ MODERN, prima seară, duminică – SeduCânt și Ansamblul de percuție (Elena Maria Șorban, muzicolog – 13 aprilie 2011) Primul concert a înfățișat tendințe dintre cele mai pregnante ale postmodernității: spectacolul multimedia și muzica electro-acustică. Prezentarea caldă și agreabilă a regizoarei Anca Mihuț, de la Facultatea de Artă Scenică, a oferit un exemplu ideatic de relaționare a concreteței cu deschideri sugestive. Spectacolul muzical-coregrafic multimedia Onde, Ondine (2010) redă drama solitudinii, ducând la dedublare, duplicitate, chiar schizofrenie. Realizatori: muzica Diana Rotaru (n. 1981, compozitoarea-mezină a Festivalului), coregrafia Georgiana Bobocel, video Mihai Cucu. Ansamblul SeduCânt – Ana Chifu (flaut, cânt, dans) și Maria Chifu (fagot, cânt, dans) redă personajul dedublat, pe un parcurs-paradigmă: nemuzică (fond sonor electro-acustic) – muzică intrumentală – muzică vocală – plâns – nemuzică. Un sincretism non-sedativ, adică expresiv, chiar și fără elemente de virtuozitate (deși o cântare impostată ar fi fost poate mai adecvat). Un poem meditativ, tragic. A urmat recitalul Ansamblului de percuție al Academiei de Muzică „Gh. Dima”, condus de Grigore Pop, având alături pe Alexandru Popovici, Dominic Csergő, Ioan Dărăban, Sorin Păcurar. Iulia Cibișescu-Duran (n. 1966) – De la pământ la cer, pentru ansamblu de percuție (2011, p.a.a.). Teluricul (poate cele patru zări ale sale...?) culminează cu patru percuții de tom-tom, apoi patru gonguri. Muzica se dematerializează – spiritualizează – vibrează în rugăciune. Sincronia elevată (sau pan-stilismul) de esență tradițională românească tentează deschideri spre idealul eternității. Adrian Borza (n. 1967) – Fractus 3 (1999) muzică acusmatică cu percuție, din The Sound of Image, ciclu unde tehnica de creație transpune elemente vizuale în parametri muzicali: forme, luminozitate, culori în înălțimi, durate, intensități, respectiv spațializări sonore. Rezultatul expresiv al piesei de A. Borza sugerează căutarea într-un mediu tulburat, acțiune emblematică a contemporanetății. Mihaela Vosganian (n. 1961) – Incursiuni iraniene (2006, p.a.): muzică electro-acustică (computer mânuit de Ovidiu Barbu) combinată cu percuție live (inclusiv surse mai puțin obișnuite, precum konga, water gong). Intonații tradițional-orientale, cu un excurs cvasi-militarist, îmblânzit apoi în etos pastoral și elemente lirice cantabile. Sincronia se îmbină cu globalizarea, prin aducerea în contemporaneitate a elementelor arhaice orientale. * Fotografii de Corina CECLAN.