Festivalul de Muzică Veche, Timișoara, 2011 (II)
„FANTEZIA ȘI SPIRITUL GALANT ÎN BAROC”
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 28 iunie 2011)

Alegerea unei asemenea tematici ar fi meritat și o susținere teoretică pe măsura programului selectat, întrucât suprapunerea barocului târziu cu stilul galant și stilul sensibil în deceniile de mijloc al secolului al XVIII-lea nu este clarificată pentru mulți dintre interpreți – așa cum rezultă din aplicarea nediferențiată a mijloacelor de expresie, care sunt însă specifice fiecărei orientări. Stilul galant este corespondentul muzical al rococoului din artele decorative și ca atare, mijloacee retoricii baroce nu îi sunt proprii. El propagă amabilitatea, bunăcuviința, mergând până la superficialitate, deci ar trebui interpretat cu lejeritate, spre deosebire de lucrările propriu-zis baroce. În comportament, Voltaire definea galanteria drept tendința de a plăcea, iar în muzică, stilul aducea melodii agreabile, cu morfologii regulate.

Protagonistele serii – Dorothea Seel (Austria) la flaut traversier, copie a unui instrument din 1720 și Barbara Adamczyk (Polonia) la clavecin – au reușit să comunice expresia galantă. Concepția programului aparține flautistei Linde Brunmayr-Tutz care, din motive de boală, a fost înlocuită de fosta ei discipolă. Programul a inclus și piese mai timpurii, și ulterioare stilului galant propriu-zis, însă nu și pe Quantz, compozitor emblematic pentru stil. „Muzica reprezentativă” nu se include in stilul galant, ci in cel baroc, astfel ca Fr. Couperin a ieșit din tematica propusă, la fel ca și Friedrich Benda (1745-1814), încadrabil în clasicismul muzical. Axa galantă a programului a fost reprezentată de Leclair – Telemann – C. Ph. Em. Bach.

Culminația recitalului a fost Fantezia a VII-a, în Re major, senza basso, de Telemann. Dorothea Seel a redat libertatea morfologică și expresivă a primei mișcări, a respectat „masca barocă” de fugato și polifonii latente cu desăvârșită știință a conducerii vocilor (partea mediană), a făcut un final dansant virtuoz – într-un cuvânt, a configurat din partitura lui Telemann, un adevărat „manifest galant”.

În ziua următoare, flautista a participat la o manifestare care a stârnit interes maxim: prezentarea interactivă de instrumente de suflat din perioada barocă, a constructorului de instrumente austriac Rudolf Tutz. Interpreta a contribuit la explicarea particularităților organologice ale flautelor – datorită cărora problemele tehnice diferă considerabil de la un exemplar la altul – și a oferit exemplificări muzicale. Cele câteva zeci de oboaie și flaute, precum și alte câteva alămuri au stat, în mod galant, la dispoziția publicului, pentru a fi încercate – cu profesionism ori fantezist...