PORTRET MUZICOLOGIC: LUMINIȚA FLOREA
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 28 mai 2012)

Probabil Luminița Florea este absolventa „ajunsă” cel mai departe din promoțiile muzicologice ale Conservatorului de Muzică „G. Dima” (1978) – anume, la Eastern Illinois University, având funcția de Associate Professor of Musicology. Îmi propun să încep un serial de portrete colegiale: doar și muzicologia este o artă a interpretării, nu-i așa?!

Am reîntâlnit-o recent, în cetatea clujeană, după câteva decenii, cu ocazia unei conferințe publice organizate de Revista Philobiblon – cu titlul „Corpuri monstruoase în teoria muzicală a evului mediu: mitologii și procedee chirurgicale – Jacques de Liège și Ugolino da Orvieto”. Monstruos, nu-i așa? Cel puțin, având în vedere că și noi... (parcă) funcționăm ca muzicologi. Detalii halucinante – de limbaj muzical (valori ritmice sau scări modale), pentru istorici și medici, respectiv, de chirurgie medievală, pentru muzicologi... O problemă de receptare. Tot probleme de receptare – reflectarea modernismelor medievale în tratatele teoretice de epocă.

Încerc să rezum conținutul muzicologic al originalei prelegeri. Speculum musicae de Jacques de Liège (prima jumătate a secolului al XIV-lea) comentează valoarea ritmică „anormal” de mare larga (sau duplex longa sau maxima). Teoreticianul consideră reprezentarea ei grafică fiind monstruoasă prin multiplele sale caude... Prilej de excurs pentru autoare în tratatele medievale despre monștrii pluricefali și/sau multipodici sau respingători din cauza pilozității. Reprezentări grafice de epocă: meduze mitologice cu șuvițe de șerpi, meduze marine, tot felul de monștri. Îmi vine în minte un eseu al Anei Blandiana (vol. „Orașe de silabe”), despre monștrii de pe acoperișul catedralei Notre Dame din Paris...

„Muzica de catifea” pe care o recomandă Jacques este a lui Petro da Croce – așa că ne refacem savurând o înregistrare cu un motet pe cantus firmus al acestuia.

Declaratio musicæ disciplinæ de Ugolino da Orvieto (cca 1430-50) repudiază bemolarea scărilor modale, pe care autorul renascentist o numește „mutilare”. Fiindcă protus (doricul din teoria actuală) cu bemol devine hibrid: primul tetracord este al său, al doilea, devine aidoma cu tetracordul lui deuterus... Iar deuterus (frigicul) cu bemol ar avea tetracordul al doilea mărit, deci ar fi ca un ciclop cu trei ochi. Excurs despre disecții și mutilări, în tratate chirurgicale de epocă – fiecare cu autorul, titlul, anul, termenii săi. Urmează descrieri științifico-fantastice: grefele oculare. De unde așa o idee într-un tratat de teoria muzicii? – se întreabă dna Florea. Și nu se lasă până când nu găsește răspuns. Fresca palatului Schifanoia din Ferrara, cu atelierul lui Hefaistos, unde sunt reprezentați ciclopi trioculari. Doar că fresca a fost pictată după moartea lui Ugolino... Acesta nu este un impas: cercetătoarea caută și află în biblioteca palatului scrieri antice care descriu asemenea ființe imaginare – surse comune, probabil, pentru comparația făcută de autorul tratatului muzical și pentru reprezentările plastice, nu cu mult ulterioare.

Rămâne suspendată în mintea mea întrebarea: dar tritus nebemolat (lidicul) nu e monstru pentru Ugolino? Scrie el despre aplicarea salvatoare a bemolului, la această scară? Dar pe tetrardus (mixolidic) nu-l vede cât e de hibrid de la natură (fiindcă prin bemolare, ar dobândi tetracorduri egale)... ?

O aventură palpitantă a cunoașterii, în care – ca într-un roman polițist – enigmele sunt rezolvate mergând labirintic – în tratate antice, în contemporaneitatea renascentistă medicală, plastică – pentru a reuși descifrarea detaliilor. Nu s-ar zice că noi, rămași/rămase acasă, suntem obișnuiți cu asemenea riscuri...