DESTIN BUF POST MORTEM – sau despre „GIANNI SCHICCHI” CU ACTORI DE TEATRU
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 26 octombrie 2012)

Traiectoria muzicală a operei de Puccini se situează – într-o posibilă cheie beethoveniană – de la caracterul de scherzo la motivul destinului, prezente deslușit. În spectacolul Teatrului Maghiar clujean, m-a intrigat un personaj introdus în versiunea regizorului Silviu Purcărete: o femeie sigură pe sine, manipulatoare a celor 30 de personaje, prin gesturi largi, ostentative, afișând un portțigaret cu funcție de baghetă magică, „naș” al „nașului” Schicchi – dublându-i atitudinile retorice. În finalul muzical, se bate motivul ritmic al destinului, așa cum Puccini l-a preluat de la Beethoven, iar personajul se deslușește având identitate fatidică. Că este un travesti, aflăm abia în reverența de după spectacol: sfincșii sunt ambigeni, iar în commedia dell’arte, interpreții de femei bătrâne erau bărbați.

Marele scherzo vocal-simfonic care este această mică operă apare acum redimensionat, astfel că în loc de orchestră, avem o formație instrumentală camerală, iar rudele hrăpărețe sunt multiplicate de câte două-trei ori (nu voi putea enumera numele tuturor interpreților). Reinstrumentația compozitoarei maghiare Xénia Stollár – incluzând culori inedite, de saxofon și percuții – nu este contrariantă față de original, ci are eficiență în raport cu partidele vocale. Și aici vine atuul decisiv al spectacolului: majoritatea cântăreților nu aparțin vreunei școli de operă, ci sunt actori de teatru.

Cum s-a realizat o asemenea performanță? Prin talentul și munca dirijoarei Katalin Incze Gergely, care a avut energia și răbdarea de a cizela realizarea muzicală a fiecărei partide. De asemenea, prin calitățile vocale și autodepășirea actorilor înșiși.

Cât de bine a fost însușită muzica, rezultă din exemple precum celebra arie a Laurettei, pe care actrița Emőke Kató o cântă cu deplină siguranță (deși se află plasată dinadins, pe tot parcursul ei, cu spatele la dirijoare, dincoace de ea) sau terțetul feminin parodistic, intonat cu vervă și claritate de Rita Sigmond, Hilda Péter, Andrea Vindis. Se mai deslușește și un truc originar din monodia medievală: unele roluri secundare sunt alternate sau dublate și muzical de câte doi interpreți (de exemplu, Doctorul) – fapt care sporește comicul de situație. Pentru cine este obișnuit cu frazările generoase implicite vocalității pucciniene, se resimte o oarecare sacadare a liniilor melodice (mai ales, la bărbații-actori) – ceea ce însă nu contravine teatralității, ci are capacitatea de a-i potența ridicolul. O demonstrație convingătoare, că acuratețea expresivă este o calitate realizabilă și astăzi, precum fusese în opera timpurie, nu numai de vocile belcantiste!

De menționat contribuția artiștilor lirici de la Opera Maghiară clujeană: a baritonului Árpád Sándor, care, în rolul titular, își proporționează vocea generoasă, la volumul partenerilor, respectiv a tenorului liric Adorján Pataki, un Rinuccio de plenară melodicitate pucciniană. Despre aria Laurettei, se cuvine adăugată limpiditatea genuină a vocii lui Emőke Kató, conferind personajului, un farmec nemaiauzit. Toate ansamblurile solistice (cu excepția menționatului terțet feminin) se redimensionează ca secțiuni de grup coral, pe care dirijoarea le coordonează cu gesturi ample, reliefând planurile muzicale, cu precizie. Un spectacol exemplar și la nivel muzical – prin responsabilitatea individuală integrată în echipă!

De maxim efect este preludiul teatral al operei, care evoluează sonor pe traseul de tăcere – improvizație minimalistă la fluier – zgomote din cotidian – semnal solemn, înainte de a începe cântul. Proporția acestui segment introductiv este de 1 la 3 (douăzeci de minute, cu aluzii de „film mut” – raportate la o oră de operă propriu-zisă). Ne aflăm într-un spațiu italic, cu timpul adus încoace, până prin anii lui Puccini – decoruri, Helmut Stürmer, costume, Lia Manțoc. Coloristica sugerează lumea filmului mut, în alb-negru-griuri, multitudinea detaliilor afișează opulență și decadență, amplificate de gestica meridională, cu aluzii la cosa nostra. După acest prolog realist, debordând de idei comice (în care morbidul devine surclasat de buna dispoziție provocată spectatorilor), ne-am fi putut aștepta, odată ce opera începe, ca muzica să fie în prim-plan, dar Silviu Purcărete nu cedează din teatralitate și îți fură atenția – astfel încât, pentru a putea examina performanța muzicală, am revenit la încă o reprezentație (considerațiile de față se referă la spectacolul din 19 octombrie 2012).

Regizorul face haz de cântăreți, ca tipologie umană – astfel încât pune uneori personajele dedublate, în posturi de playback, iar când gluma se îngroașă, descoperim iarăși, în imaginea scenică, prezența caricaturală a destinului – cu festele sale post mortem. Semnificația personajului se conturează pe deplin convingător prin muțenie: toți îți trăiesc sentimentele, pozitive sau negative, prin cântare – numai manipulatorul tace!

* Fotografii de István Bíró. Pentru mărirea unei poze, faceţi CLICK pe poză.