Grigore CONSTANTINESCU, muzicolog Cronica muzicalĂ on-line     HOME
Alina Cojocaru a dansat acasă, pentru noi
(Grigore Constantinescu – 14 ianuarie 2008)
Așteptată cu mare interes de publicul bucureștean care o aplaudase și în programul realizat în timpul Festivalului „George Enescu”, celebra „danseuse etoile” de la Covent Garden trebuia să evolueze la Opera Națională, în reluarea spectacolului cu „Baiadera” de Minkus, anul trecut, la începutul lunii decembrie. În ultimul moment indisponibilă, ea a fost înlocuită cu succes de cuplul Miki Hamanka și Andrei Batalov de la Teatrul „Kirov”. Mult îndrăgita artistă și-a onorat însă promisiunea, ajungând la București, anul acesta, în plin peisaj hibernal, duminică seara, pentru a ne oferi propria versiune în aceeași „Baiaderă” romantică.

Alina Cojocaru a atras ca un magnet publicul, venit să asiste din nou la un eveniment al cărui principal subiect era, în primul rând, artista oaspete. Desigur, cadrul spectacolului este deja cunoscut, semnătura lui Mihai Babușcă, în adaptarea tradiționalei coregrafii Marius Petipa, se demonstrează eficientă și sigură, capabilă a oferi unor oaspeți – acum Alina Cojocaru și partenerul ei, Johan Kobborg – cadrul unei integrări fără dificultăți.

De fiecare dată, după intrarea în scenă, acoperită de aplauze, Alina Cojocaru impresionează printr-o prezență personalizată, în nota marilor balerine capabile să-și facă loc în memoria spectatorilor. Silueta de subtilă finețe, grația firească și un lirism iradiant conferă prezenței sale pe scenă o particularitate care parcă se cere preluată deîndată de către cel care o privește. Greu de spus cum de pare simplu desenul mâinilor care au acea expresie de fragilitate a versului rostit. Nu mai puțin neobișnuit de emoționantă în expresie este mișcarea picioarelor, capabile a sugera zborul, în timp de trunchiul devine esență a impulsurilor, parcă imateriale. Toate acestea, îmbrăcate în zalele unei tehnici performante, care uimește fără să propună demonstrații.

În cele patru apariții de-a lungul spectacolului, Alina Cojocaru, cu o muzicalitate adecvată momentelor, s-a implicat în scenele teatrale care leagă subiectul iubirii Nikiei și trădării lui Solor, pentru ca apoi să opteze pentru recitativul dansant în scena morții și pentru imaginea idealizată a spiritului, asimilată de puritatea dansului clasic, în final. O realizare impresionantă, armonios integrată spectacolului de pe scena Operei Naționale.

Desigur, realizările Alinei Cojocaru sunt pretutindeni aplaudate, inclusiv la Covent Garden, unde are o strălucită carieră. Dar ovațiile din sala arhiplină a Operei Bucureștene mi se par a avea un înțeles mai generos pentru ea. Către această tânără artistă româncă, se îndreaptă, îmbinate, admirația, mândria și iubirea noastră.

Copyright: cIMeC 2008