În cartea care poartă acest titlu, dedicată pianiștilor, profesoara Afrodita Popa demonstrează valabilitatea și evidența multitudinii versiunilor interpretative realizate de fiecare personalitate care se află pe drumul împlinirilor artistice. Ideea se dovedește plauzibilă pentru fiecare generație, iar apariția unui nou pianist care ne „vorbește” cu mâinile sale este un motiv de bucurie.

În luna octombrie, la Studioul Radio, pentru prima dată după mai mulți ani, Luiza Borac s-a înfățișat publicului, în două prezențe succesive, reflectând solistica de concert cu orchestră și cea de recital. Împreună cu Orchestra Națională Radio, în deschiderea noii stagiuni, muziciana se încadrează bicentenarului Chopin, oferind publicului două lucrări care poartă amprenta romantică a compozitorului, aparținând însă mai mult unor fotografii sonore concertistice de dimensiuni restrânse. Andante spianato și Marea poloneză reprezintă de fapt o translare spre repertoriul de concert al meditațiilor lirice chopiniene. Firește, mișcarea lentă este cea care impresionează prin derularea unor imaginare gânduri poetice, pentru care compozitorul nu a dorit prezența orchestrei, invitată doar pentru a împodobi sonor acompaniamentul în dansul ce succede. Ascultând-o, am preferat expresia „spianato” unde Luiza Borac are propriile opțiuni, ceea ce nu i se permite în lumea mai puțin individualizată expresiv de Polonezei. Există, în pianistica noastră o versiune mai unitară a acestui diptic, consacrată de decenii, sub semnătura superbă a lui Valentin Gheorghiu, probabil cunoscută și de tânăra muziciană care a urmat-o ca model.

Mai interesantă componistic era însă o muzică destul de rar programată, cea a Variațiunilor pentru pian și orchestră pe o temă de Mozart. Un text celebru, aparținând lui Schumann, într-o cronică-convorbire dintre Florestan și Eusebiu, anunță apariția componistică a lui Chopin cu această lucrare: „Jos pălăria domnilor, iată un geniu” (articolul Un opus 2). Neascultată decât arareori în sală, muzica aceasta merită atenția interpreților și melomanilor, căci aduce spre romanticul polonez replicile duetului personajului titular cu Zerlina, din capodopera dramei giocoso, Don Giovanni. Chopin a ales-o, pentru prilejurirea travaliului de filigran al unei pianistici care trece spre virtuozitate păstrând spiritul improvizatoric baroc- clasic, efectul fiind neîndoios demonstrativ pentru tehnica pianistică în curs de emancipare. Pentru interpret, este o ocazie de demonstrații paralele, prin care tema inspiratoare este „ascunsă” sub jocul claviaturii, ceea ce a interesat-o și pe Luiza Borac în jocul aparențelor pe care ni l-a propus cu evidentă abilitate.

Mari rar se întâmplă ca un pianist să lase, în apropierea programului concertant, accesul publicului la un recital foarte învecinat ca timp. După doar patru zile, Luiza Borac a acceptat această provocare, propunând publicului un desfășurător cu lucrări de evidentă dificultate. Deja specializată în muzica romantică, pianista evoluase în Studiile transcendentale de Liszt la Ateneul Român încă din perioada studenției. Mai recent, un disc oferea melomanilor aspecte mai puțin cunoscute din creația aceluiași artist, dialogând cu publicul și parafrazând creații ale contemporanilor săi. Printre aceste transcripții, iată și lieduri de Schubert, devenite acum, după modelul lui Mendelssohn, „cântece fără cuvinte”. Majoritatea celor alese de Luiza Borac amintesc originalul prin melos, fie Ave Maria, Serenada sau ( poate mai cu seamă), Balada Erlkönig. Interesante versiuni componistice, la fel de convingătoare și lecturile pianistei, dezlegând componentele melodice vocale de țesăturile acompaniatoare, pentru a le reîmplini apoi aura poetică. Se dezvăluie astfel temperamentul liric și scopul evitării performanței în folosul cântului instrumental. De altfel, în continuarea recitalului, și ciclul Studiilor op. 25 de Chopin merge pe același făgaș, chiar dacă siguranța tehnicii în execuție răspunde la Luiza Borac exigențelor compozitorului de a păstra, unde și-a dorit, valurile dramatice ce completează unduirile peisagisticii. Finalul programului cuprindea tot o transcripție, deosebit de impresionantă prin soluțiile adaptării orchestrei la claviatură. Să recunoaștem, ceea ce a realizat George Enescu cu prima Rapsodie română este uimitor ca viziune sonoră dar și ca demonstrație de utilizare, în acest scop, a tehnicii pianistice. Interpreta a slujit ideea cu mijloace remarcabile, meritându-și, și aici, succesul, confirmat de altfel și de miraculosul Carillon nocturn enescian, bisul cu care s-a încheiat recitalul.

Cele două evenimente menționate aici reprezintă o promisiune reciprocă a artistei și organizatorilor, pentru viitoare întâlniri. Luiza Borac a devenit un nume mare al pianisticii actuale în lume, revenind acum și în țara natală.