Ion Bogdan Ștefănescu, JOC DE OGLINZI
(Grigore Constantinescu – 19 martie 2013)

Am impresia că este imposibilă descrierea în câteva cuvinte a acestei cărți care a adunat în paginile sale atâtea informații, contribuții, comentarii.

Personalitatea lui Ion Bogdan Ștefănescu, semnatarul volumului atât de nuanțat intitulat Joc de oglinzi (editura LIBRA), este greu de definit doar prin enumerarea excelențelor ce-l compun identitatea. Se denumește el însuși drept un „om al scenei”, ni se dezvăluie neașteptat de sensibil și măiestrit prin cântul „flautului său de aur”, pe care îl stăpânește, dar și prin scrisul surprinzător, tălmăcitor de trăiri în versuri descinse din vis. Dincolo de aceste însușiri, sunt ascunse în gândurile sale viziuni de gânditor care își dorește să explice inexplicabilul – altfel spus miracolul artei capabile a salva umanitatea.

L-am cunoscut de ceva timp, din anii tineri, primii ani de artist, i-am urmărit ascensiunea până la clipa opțiunii spre cercetarea care îi oferea consacrarea științifică și obținerea, fără orgolii, a titlului de Doctor în muzică. Nu îmi imaginam cum poate să se înfățișeze Teza sa de doctorat, destinată a descrie multiplele drumuri în modernitate, parcurse de viața flautului, din străvechime până în ultimul secol ce preceda deschiderea noului mileniu. Poematic, ar fi un calificativ al textului său, precis în căutări, de asemenea; la acestea se adaugă diversitate în ipostazele abordărilor, un căutător doct și informat în discursul său. Astfel am înțeles că titlul acestei teze cu nume de vers – „Joc de oglinzi” – nu este o prețiozitate, chiar dacă este urmat de severitatea unui enunț științific adiacent: „Tehnici și timbralități arhaice în creația modernă pentru flaut”. Autorul a pătruns în lumea componistică modernă privind îndeaproape partituri ce demonstrau „...nevoia de noutate pe fundalul unor doctrine estetice novatoare”. Această incursiune poate deveni ea însăși subiect de Teză doctorală. Ion Bogdan Ștefănescu continuă, privind „destinele compozitorilor asiatici ai secolului XX”, după care privește spre propiul destin de interpret, analizând existența și producția „flautiștilor compozitori”. Se pare că astfel a ajuns la tărâmul de basm al hotărniciei lui Ispirescu, băsmind despre „tinerețea fără de bătrânețe”, căci el explică „...tendințele de valorificare a folclorului autohton în sinteză cu cel de origine extra-europeană”. Drumul ales l-a îndreptat spre componistica românească dedicată flautului. La debutul volumului, Ion Bogdan Ștefănescu citează un catren de Rabindranath Tagore, căci opera sa doctorală o definește ca pornind de la aceste cuvinte, considerate a fi devenit, după cum spune el, „însuși motto-ul vieții mele...”

Ce ar mai fi de adăugat? Paginile semnalate acum merită lectura tuturor celor care așteaptă adevărul, simplu și firesc, cum este și cântatul la flaut al acestui artist. Nici simplu, nici lesnicios, dar merită să transformi osteneala de ceasuri a cititorului în bucuria celui care ascultă.