Pledoarie muzicală pentru nordici
(Grigore Constantinescu – 25 septembrie 2013)

Melomanii mai vârstnici au venit la concertele susținute de Royal Stockholm Philharmonic Orchestra purtând în amintire prezenta anterioară a ansamblului, la București, în 1972. Atunci au susținut repetițiile și concertul lor în Studioul Radiodifuziunii Române, sub conducerea maestrului Sergiu Celibidache, care făcuse celebră orchestra pretutindeni în lume. O iluzie această amintire! Ea nu s-a potrivit cu impresiile actuale, după cele două concerte dirijate de Sakari Oramo. Diferențe de sunet calitativ ale compartimentelor și întregului formației, o altă concepție interpretativă în nuanțe, frazare și tempo, iată deosebirile constatate. Se adaugă o nepotrivită alegere a pianistului Stephen Hough pentru Concertul nr.1 de Brahms, precum și colaborarea fără efect pozitiv a acompaniamentului cu interpretul Concertului pentru vioară de Igor Stravinski, lituanianul Julian Rachlin, oaspete a treia oară în edițiile Festivalului bucureștean (pentru care suplimentul acordat cu Sonata de Ysaye era cam libertin în abordare). Să adăugăm poate, la aceste observații, redarea superficială a Suitei II pentru orchestră de George Enescu. Încheiem astfel zona critică a prezenței muzicienilor suedezi ce urmau după Concertgebow din Amsterdam și Rundfunk Simfonieorcheter Berlin, aplaudate entuziast, și pe merit, de public.

Un al doilea aspect, apreciabil în bună măsură, a fost promovarea repertorială a Royal Stockholm Philharmonic Orchestra în favoarea muzicii compozitorilor nord europeni. Un autor contemporan, A. Hillborg, a prezentat piesa simfonică Exquisite Corpse, lucrare marcată de idei experimentale care rămâne pasivă în fața orchestrei, dirijorului și publicului, compozitorul aflat în sală fiind formal invitat pe scenă. Pentru Carl Nielsen, Simfonia nr.2 op.16, „Cele patru temperamente” s-a păstrat doar în domeniul informărilor istorice în direcția școlii de creație suedeze, de acum un secol. Nimic mai mult. Argumentul repertorial major a fost Simfonia nr.1 op.39 de Jean Sibelius, lucrare puternică și complexă, capabilă să câștige pledoaria pe care o semnalam.

Punctul cel mai înalt al relației româno-suedeze aparținea suplimentului cu celebrul Vals trist de Sibelius, extrem de popular pe toate meridianele, implicit pentru europenii „de centru”, ceea ce a argumentat în parte succesul suedezilor în turneul de festival la București.