Grigore Constantinescu – cronici muzicale

Cine ar fi bănuit că schimbul de generații, în Viena imperială, are și o altă semnificație decât nașterea unei dinastii al cărei nume simbolic a fost Johann Strauss-Tatăl? Apoi, când eternitatea devenea, cincizeci de ani mai târziu, gazda celebrissimului moștenitor al faimei, deci Johann Straus-fiul, au existat oare alte sentimente decât cele ale unor sincere regrete? La începutul unui nou mileniu sărbătoarea valsului continuă. Nu vă îndoiți, totul a fost aranjat astfel pentru ca omenirea, la un asemenea moment de faimă să aibă cu totul altă treabă decât să se teamă de ziua de mâine, preferând mișcarea de rotație a Terrei, care să fie programată... în trei timpi. În primii ani ai secolului al XIX-lea, Cotidianul „Frankfurter Zeitung” aducea la cunoștința locuitorilor Leopoldstadt-ului – al doilea district al Vienei – faptul că: „Un nou dans și o nouă melodie răsună pe malurile Dunării... Este ca un potop care înșurubează în vâltoarea lui tot ce întâlnește în cale. El va străbate foarte curând în lung și-n lat, globul terestru...”.

Cum a fost posibil ca un artist să ajungă la o asemenea glorie mondială? Nu este vorba de un unic creator care, urcând piscurile marii gândiri prin sunete, a adus noutatea exprimării, limbajelor, concepțiilor estetice sau, altfel spus, a deschis oamenilor orizontul larg al viziunii sale, precum fuseseră Palestrina, Bach, Mozart sau Beethoven. Johann Strauss-fiul – căci, de fapt, el este „Marele Strauss” – devine într-un fel reprezentantul ilustru al unei arte muzicale în aparență minore, fără pretenții existențiale, fără soluții cardinale și viziuni asupra viitorului omenirii. În aparență doar, căci, uneori, principiul vital poate fi, în esență, extrem de simplu. Ca mărul căzut din copac și văzut de cine trebuie, pentru a avea revelația legii gravitației universale. Nu suntem departe de ideea că trei puncte echidistante, când devin împodobite accente sonore, pot defini un cerc a cărui mișcare îți dă revelațiaqa legii „rotirii universale”, numită VALS. Așa cum aici, în mijlocul acestui univers, se află STRAUSS! Numele datează încă din anul 1730, când noțiunea era folosită pentru o reprezentație cu dialoguri, cântecele și dansuri la modă. În categoria de care vorbim se încadra și spectacolul intitulat „Una cosa rara” sau „Bellezza ed onestá”, dramma giocosa de Vicente Martín y Soler, primul care a denumit momentul său dansant „Vals”.

Întâlnirea dintre Vals și Strauss aparține potrivelilor involuntare ale destinului. La începutul veacului al XIX-lea, mișcarea aceasta legănată începe să se facă simțită, între oamenii orașului de pe malurile marelui fluviu european, ca ecou al ländlerului popular. O simte Schubert, scriind pentru prieteni micuțele sale valsuri, scântei de geniu sub haina unor miniaturi. Mai orgolios, un Weber se avântă spre marile saloane cu celebra sa Invitație la vals. Iar Lanner este primul care intonează cu orchestra sa de restaurant asemenea dansuri.

Vienezul Josef Lanner, director al muzicii de bal la curtea imperială, a dat o amploare deosebită valsului vienez care, odată cu el, devine o suită de patru sau cinci valsuri, de o eleganță rafinată, cu introducere și coda. Împreună cu mai mulți muzicieni a pus bazele genului. Printre instrumentiștii săi, un tânăr, descendent al familiei Strauss, învață dansul la modă și are curajul să se avânte în competiție cu o orchestră proprie. Concertele sale sunt găzduite de localurile vieneze, devenind punctul de atracție al tuturor vizitatorilor. Johann Strauss-tatăl și fiul, au fost, fiecare în vremea lui, „regi ai valsului vienez”. Johann Straus-tatăl (1804 – 1849), împreună cu prietenul său Lanner au înființat un cvartet care a devenint treptat orchestră pentru baluri, braserii sau concerte de promenadă. Considerat „regele valsului”, călătorește enorm și este invitat la curțile princiare fiind consacrat oficial director al balurilor curții imperiale de la Schönbrunn. Creațiile sale sunt în exclusivitate lucrări de dans și de divertisment, valsuri, polci, galopuri, cadriluri, marșuri. Este vremea când apare ritualul invitației la dans: o reverență, scoaterea pălăriei, sărutul mâinii, cuvinte ceremonioase, după care fata aleasă încuviința propunerea. După ce se prindeau „într-un dans vesel, fericit și onorabil”¹, cavalerul își conducea partenera la fotoliul de unde a luat-o și își înclina capul ca și când ar fi spus: „Danke schön!” Viena, cu sălile ei de bal „Clar-de-lună”, „La lumea nouă”, „Sperl”, „Apollo”, „Diana”, a devenit tărâmul pe care Duhul Valsului și-a făcut cuib...

În prima jumătate a veacului al XIX-lea, nevoia de vals devenise o realitate. La 24 de ani după inaugurare, în 1833, Sala „Sperl” atrăgea ca un magnet localnicii, mai ales că aici concerta Orchestra condusă de Johann Strauss-tatăl. Apoi, Johann Strauss-fiul (1825 – 1899) șef al muzicii municipale din Viena, a întreprins numeroase turnee în Europa, secondat de frații săi săi mai tineri, compozitorii și dirijorii Joseph și Eduard. Tinerii artiști romantici – printre ei Chopin sau Wagner – îl ascultă fascinați, îi urmărește gândul și... învață vrăjile. Lansarea lui Johann Strauss-fiul depășește granițele Vienei, valsul invadează Europa, cucerind publicul de orice vârstă, intrând în lumea Simfoniei fantastice a lui Berlioz sau în saloanele Violettei Valery din Traviata lui Verdi.

Ce a făcut Johann Strauss? A cucerit Parisul, Londra, Petersburgul sau Berlinul, a fost un timp directorul balurilor curții imperiale pentru care valsul reprezenta cea mai strălucitoare oglindă a monarhiei de Habsburg. În călătoriile sale, a ajuns și prin Țările Române, a fost aplaudat la Cluj, la Iași și București, uimind și... uimindu-se. Descoperea locuri aproape necunoscute, în care civilizația europeană era înfloritoare, rafinată și cosmopolită, fără a avea complexul de inferioaritate de la finele veacului următor. Strauss a dat urmașilor săi muzica pentru Anul Nou începând, stimulat de Offenbach, cu operetele Liliacul, Sânge vienez, O noapte la Veneția, continuând cu superbele valsuri romantice, nemuritoarele Voci de primăvară, Trandafirii sudului, Povestiri din pădurea vieneză, Viață de artist etc., etc. Un șir fără de sfârșit de marșuri ( printre acestea și Radetzky Marș !), de galopuri și polci înconjoară aceste valsuri, într-un vârtej amețitor și fără vârstă al iluziei veșniciei. De mai mulți ani, așteptăm și noi, ca și mulți alții melomani de pretutindeni, Concertul de valsuri dăruit lumii, în ziua Anului Nou, de către Filarmonica vieneză, în amintirea mărețului maestru al unei arte minore. Și anul acesta, parcă, aflându-ne deja sub semnul lui Strauss, pământul va continua să se învârtească în trei timpi, continuând Revelionul. O pleiadă de compozitori au scris scânteietoare pagini de veselie și umor pe care și astăzi le savurăm: Johann Strauss-fiul, Jacques Offenbach, Franz von Suppé, Oscar Strauss, Franz Lehár, Carl Zeller, Karl Millöcker, Leo Fall, Ralph Benatzky, Robert Stolz, Emmerich Kálmán, Nico Dostal. Iar marii creatori ai muzicii de balet au realizat adevărate capodopere în trei timpi: Adolphe Adam, Léo Delibes, Cesare Pugni, Ludwig Minkus, Riccardo Drigo, Piotr Ilici Ceaikovski.

Și, când din susurul orchestrelor lumii se va desprinde prima „frază elixir” a minunii valsului numit Dunărea albastră, vom ști că mai avem o șansă. Așa cum spusese cândva Hector Berlioz, „Viena fără Strauss e ca o Austrie fără Dunăre”.