Grigore Constantinescu – cronici muzicale

Miercuri 6 aprilie unul dintre marii noștrii artiști contemporani, Gheorghe Zamfir, a împlinit șapte decenii și jumătate de viață. Renumele său a trecut continentele, ducând măiestria naiului românesc din Japonia în Africa de Sud, din Australia în Scandinavia sau America, făcând să vibreze publicul parizian și devenind o legendă vie a istoriei acestui instrument ancestral, devenit simbol pentru muzica plaiului românesc. Periplul său existențial este fastuos, ca și fiecare gând al acestui artist emblematic pentru vocea unicat a muzicii noastre în concertul lumii. Încercăm să pătrundem, pentru câteva clipe, în universul artistic al lui Gheorghe Zamfir, dorind să-i cunoaștem o parte din gânduri, la moment aniversar.

Cum păstrați în memorie amintirea profesorului dumneavoastră, a celui care v-a format ca artist?
Fănică Luca a fost mentorul meu. El m-a inițiat. Eu „am ieșit din el”, am fost „unsul” lui. Am fost singurul dintre discipolii lui care a preluat în integralitate moștenirea sa. M-a sacralizat! A dat o parte din harul lui, venit de la Dumnezeu, asupra mea. El m-a inițiat pe mine, ca eu să transmit mai departe. Pe undeva, astfel, naiul m-a inițiat, la modul simbolic, pe mine. Eu o fac, la rândul meu.

Iată o a doua întrebare... Naiul. Cum s-a ivit ideea aceasta care, de fapt, devine moștenirea majoră lăsată de dumneavoastră secolului al XXI-lea.
Istoria naiului este extraordinară! După marea prăpastie, după tăcerea absolută de milenii, a venit Fănică Luca. El a salvat naiul de la dispariție, sădind pasiunea în noi cei tineri, creind o generație care constituim acum baza artei naiului acestui secol. Fănică Luca este cel care rămâne „Luceafărul” acestui instrument, din toate timpurile, așa cum noi, sunt convins, suntem „vâna albastră” a popoarelor europene și dincolo de hotarele continentului...

Vă întoarceți la începuturi, la instrumentul muzical universal. În catedrale sau orchestre...
Da, am adus taraful tradițional la formula de concert, l-am scos din mediul său, în care existase până în anii 1950 și l-am făcut demn de scena Ateneului. A fost prima lovitură de trăznet pe care am realizat-o, după 1970.

Știu, eram în sală, nu pe scenă, dar vă urmăream toți cu sufletul la gură.
Astfel, melosul popular român a ajuns la statutul concertistic. Da, asta m-a împins să creez Messa păcii în 1974 – cântată la Sala Pleyel, cea mai reputată sală de concert din Paris – despre care maestrul Celibidache a avut cele mai frumoase, superlative, cuvinte. Asta m-a împins să merg și mai departe, să compun Concertul pentru nai și orchestră, Valsul verde, Valsul negru, Culori de toamnă, Simfonia lirică, nu mai vorbesc, sunt peste 25o de lucrări...

Are atâtea resurse acest instrument?
Naiul este un instrument solar, un instrument de pură divinitate, divinitate albă.

Mi-ați vorbit de Sergiu Celibidache, mi-ați citat câteva cuvinte pe care le-aș așeza în finalul convorbirii noastre.
Da, la Thèâtre de la Ville din Paris, după concert, a venit la mine un om cu plete albe, frumos ca un Dumnezeu, cu fața scăldată în lacrimi, a coborât treptele până la scenă, m-a luat în brațe, mi-a făcut semnul crucii, m-a îmbrățișat și mi-a zis : Sunteți coborâți din ceruri, Dumnezeu v-a făcut, sunteți geniali!