„Coppelia” pleacă de la Operă
(Grigore Constantinescu – 19 aprilie 2007)

Dintr-o creație cu numeroase lucrări, Leo Delibes a rămas, prin două titluri, baletul Coppélia și opera Lakmé un nume permanent prezent pe afișele stagiunilor teatrelor muzicale.

Opera Română a pierdut, cu aproape două decenii în urmă, reprezentațiile cu Lakmé, în care străluciseră vedete ca Magda Ianculescu sau Silvia Voinea, din lipsă de... tenori.

Recent, s-a șters de pe repertoriul curent și Coppélia, de data aceasta din cauze de rea sau greșită intenție, conflict de interese, în aplicarea drepturilor de autor pentru coregrafie.

Aflând despre acest nefericit eveniment, am urmărit ultimul spectacol, desfășurat în 18 martie 2007, sub bagheta lui Răzvan Cernat și având în distribuție, pentru rolurile principale, artiști de prim rang ai companiei de balet de la Opera Națională – Cristina Opincaru (Swanilda), Vlad Toader (Franz) și Cătălin Caracaș (Coppelius). Privind derularea frumoasei povestiri a cărei muzică și-a autentificat rezistența la erodările timpului și rutinei (o înregistrare celebră este semnată de Karajan), am înțeles și dreptul la permanență al acestui giuvaer de dans clasic francez. Este vorba de un autentic „abecedar” al artei și coregrafiei secolului XIX, în care tradiția îmbină divertisment și acțiune dansantă, într-o veritabilă antologie de formule consacrate, a căror finisare aparține ascensiunii baletului parizian până la Diaghilev-Stravinski. Fără a cunoaște în mod convingător această etapă, cultura noastră în lumea dansului poate rămâne lipsită de fundamentări și, prin aceasta, incompletă, cu toate urmările de rigoare. Să mai adăugăm, ca nuanță afectivă pentru Coppélia, că multe destine de interprete au avut la începuturile lor argumentul de entuziasm pentru dans pornind de la întâlnirea cu acest spectacol, atrăgător prin estetica sa accesibilă.

Revenind la istoria românească a montării baletului Coppélia, rememorăm câteva repere. Cortina s-a ridicat prima oară în 10 ianuarie 1954, într-o realizare semnată de coregraful Anton Romanowski, cu decoruri de M. Rubinger, costume de Mac Constantinescu, la pupitru fiind Egizzio Massini; principalele roluri erau interpretate de Sanda Orleanu Jar (Swanilda), Gelu Matei (Franz) și Stere Popescu (Coppelius). Seria reprezentațiilor în matinee duminicale a fost aproape neîntreruptă până la cea de a doua versiune, din 9 februarie 1975, reprezentând o refacere a coregrafiei prin adăugiri și actualizări regizorale semnate de Oleg Danovski, spectacol existent în următoarele decenii tot cu o permanență a reprezentațiilor până la decizia „fatală” din luna martie 2006; la a doua premieră dansaseră Ileana Iliescu, Gheorghe Cotovelea, Bojidar Petrov, sub bagheta dirijorului Cornel Trăilescu. Recunoscând și acum valoarea spectacolului, am căutat rațiunile renunțării la el.

Explicația repetă ceea ce s-a constatat deja pentru cazul cu Lacul lebedelor. Moștenitorii maestrului, Gabriela Danovski și fiul, au pus în discuție drepturile succesorale ale semnăturii coregrafului, solicitând din nou condiții materiale greu de acceptat, pentru păstrarea titlului pe afiș. Dacă la Lacul lebedelor, autenticitatea creației se referea la două din cele patru acte ale montării, în cazul Coppéliei, relația nu mai este legată de vecinătatea lui Marius Petipa, ci de cea a unui artist care l-a precedat pe Oleg Danovski pe scena bucureșteană, maestrul Anton Romanowski. Constatăm deci că filiera este de o natură diferită.

Care este câștigul artistic și care este paguba materială în această situație? Neîndoios, se poate vorbi mai degrabă de o pagubă artistică repertorială și de nici un câștig material, deoarece Opera Națională nu este singurul teatru muzical care a renunțat la semnătura testamentară a lui Oleg Danovski, condamnat astfel la o nedreaptă și dramatică uitare. Să ne amintim oare de o străveche zicală, Cui prodest?