„Lucia” printre morminte albe
(Grigore Constantinescu – 20 mai 2007)

Pentru Walter Scott, renumele romanului „Logodnica din Lammermoor” nu depășește ambianța narațiunilor din „Ivanhoe” sau „Rob Roy”. Celebritatea sa de necontestat se datorează integral muzicii lui Donizetti, creator care a situat această minunată melodramă în „top ten-ul” liricii mondiale. De aici decurge și atenția pe care realizatorii trebuie să o acorde primordial partiturii, ferindu-se pe scenă de simplitate, rutină, versiuni edulcorate sau tălmăciri derutante. Greul cade deci pe umerii interpreților, pe „trioul Bermudelor”, unde baritonul împiedică realizarea fericirii din iubire, între soprana și tenorul care mor din cauza lui. Simplu și complicat, asemenea cristalului translucid, șlefuit cu artă, spectacolul este supus regulilor celebrității tradiționale, de la care orice abatere riscă sancționarea.

Ce se poate spune despre stilul interpretativ? Belcanto-ul își impune criteriile, de la calitatea vocilor la tehnica și echilibrul sonorităților, frazare, declamație și dinamica flexibilă, expresivă a discursului. Apreciem că primul examen al premierei cu „Lucia” la Opera Națională, duminică seara, este cel muzical. În principiu, între debutul reprezentației și final am sesizat corecturi „din mers”, în favoarea ponderării echilibrului sonor pentru o orchestră prea puternică inițial, sub conducerea lui Adrian Morar, și un cor oarecum agresiv, ajuns unde așteptam de-abia la actul al doilea (maestru Stelian Olariu).

Distribuția a oferit o evoluție vocală exemplară expresiv și stilistic pentru Robert Nagy, într-un Edgardo conceput spectral de către regizor. Mihaela Stanciu, a navigat cu cele două faimoase pagini solistice, între performanță și pericole, fiind de preferat unele fraze din duete și ansambluri, unde Lucia era mai aproape de modelul muzical belcantist. Observăm însă neconvingătoare insistența pe construcția nevrotică, ceea ce a ratat expresia exaltantă din „scena nebuniei”. Cu o voce excesiv de puternică, acoperind uneori brutal orchestra, Ionuț Pascu este baritonul util dramaturgic, chiar dacă stilistic ignoră în Enrico cerințele donizettiene. Model de maestru, Pompeiu Hărășteanu oferă încă un Raimondo (al câtelea?) din strălucita sa carieră, iar Teodor Ilincăi ni l-a descopeit pe Arturo, dincolo de simple fraze, de obicei inaudibile, acum strălucitoare. Remarcăm discreția în compoziție la Sidonia Nica (Alisa, simbol de Florence Nachtigal „avant la lettre”) și la Valentin Racoveanu (Normano într-o variantă mai nouă, de Iago pedepsit).

Concepția regizorului invitat, bulgarul Ognian Draganoff, este greu de acceptat prin intervențiile sale în conținutul operei. Ar trebui poate revizuită, într-un dialog de idei cu libretistul Cammarano. Viziunea scenografică semnată de arh. Cătălin Ionescu Arbore îmi pare deosebit de obedientă simbolicelor evaziuni de logică propuse de realizatorul principal.

Trebuie neapărat să ne depărtăm cu ostilitate de autenticitatea capodoperelor, pentru a fi în pas cu contemporaneitatea? „Lucia di Lammermoor” vine să repete insistent întrebarea, după alte experiențe ce au precedat-o în această stagiune.