Interviu cu pianista Gabriela Ungureanu
(Irina Stănescu – 3 martie 2008)

I.S. Gabriela Ungureanu, iată-te a doua oară în doi ani consecutivi pe scena mare a Ateneului Român din București. În calitate de colegă de generație, îmi voi permite să mi te adresez la persoana a doua... Spune-mi, te rog: te prezint celor care nu te-au ascultat încă la noi, în România, ca pe o tânără pianistă româncă plecată peste hotare (mai precis în Franța), sau ca „artist francez de origine română”?
G.U. În ceea ce mă privește consider că artiștii sunt apatrizi. Ne naștem, firește, în sânul unei culturi naționale, cu care creștem și ne dezvoltăm. Dar creația artistică nu depinde exclusiv de contextul formării noastre ca tineri muzicieni, căci ne hrănim în permanență din toate experiențele vieții, artistice sau nu, călătorii, atmosfera de studiu, oameni de cultură pe care îi întâlnim, curiozitatea personală.

I.S. Pentru recitalul din 2 martie, 2008 ai ales un repertoriu variat, în care ai inclus și o piesă contemporană. Preparat sau nu, pianul sună foarte diferit sub mâinile tale. Personal, mi s-a părut că atmosfera estompată, reținută, mai mult sau mai puțin misterioasă a piesei lui Francois Rossé s-a prelungit într-o oarecare măsură și în sonoritățile sonatei beethoveniene. În schimb Tablourile au exprimat o paletă largă de culori și temperamente muzicale, congruente cu intențiile componistice ale lui Mussorgski. Care este viziunea ta asupra pieselor interpretate?
G.U. Țin foarte mult să cânt lucrări contemporane, pianul este după părerea mea un instrument care nu și-a epuizat resursele coloristice. Modul de a combina armonicele superioare naturale (prin prepararea câtorva corzi) și sunetele temperate, mod curent de scriitură a lui François Rossé, dă o culoare anti-pianistică sonorității finale. Ne face să părăsim atmosfera „clasic-terestră” cu care sunt obișnuiți melomanii, punând în scenă onomatopeele și muzica japoneză a templelor shintoiste. În ceea ce privește sonatele lui Beethoven, am un proiect destul de ambițios, recunosc, dar pe care sper să-l pot realiza într-o zi: a cânta integrala celor 32 sonate; până în prezent am studiat 15 din ele, poate peste ceva timp voi finaliza realizarea acestei grandioase pagini din istoria muzicii. Pentru Tablourile dintr-o expoziție, multiplele versiuni orchestrale ale acestei lucrări m-au inspirat foarte mult. Având totuși dezavantajul instrumentului de percuție pe care cântă, un pianist are o misiune mai grea de îndeplinit - aceea de a atribui fiecărui sunet un atribut vizual, timbral și coloristic. În cadrul muzicii programatice aceste metafore componistice sunt mult mai simplu de decodat pentru noi… Exploatarea claviaturii și a imensului spațiu rezonator sunt deja gândite de către compozitor, rămâne doar de susținut energic firul conducător printre toate aceste Tablouri…

I.S. Nu am putut să nu remarc echilibrul între implicarea și detașarea față de actul interpretativ de care ai dat dovadă în acest recital. Este un lucru mai greu de dobândit. Cum ai ajuns la această atitudine matură vis-à-vis de muzica pe care o cânți?
G.U. În general investesc multă energie când cânt. Însă un interpret nu poate trăi cu pathos lucrările pe care le cânta, în direct; mesajul nu ne este destinat, este destinat publicului, noi suntem însărcinați cu traducerea lui, trecută prin filtrul trăirii, culturii și personalității noastre, fără ca acesta să devină un act egoist.

I.S: CV-ul tău cuprinde un număr mare de premii, dar dincolo de ele am observat lista cursurilor pe care le-ai urmat cu pianiști de renume internațional. Ai vrea să îți expui câteva gânduri, impresii legate de cei care simți că te-au influențat într-o mai mare măsură în desăvârșirea ta pianistică?
G.U. Țin să îi mulțumesc pe această cale d-nei Alma Peter-Apostoleanu, căreia îi datorez formarea mea ca pianistă, dar și pasiunea pentru artă în general. În cadrul studiilor mele de la Paris am avut desigur ocazia să întâlnesc muzicieni de renume, mă gândesc în special la Jean-Claude Pennetier și la Abdel Rachman El Bacha, care mi-au adus idei noi asupra actului artistic. Însă exploatarea instrumentului în calitate de parte integrantă a personalității mele artistice am învățat-o în România și cred că pot afirma că am beneficiat de sfaturile unuia dintre cei mai reprezentativi mentori din învățământul muzical românesc.

I.S. Închei cu perimata întrebare legată de planurile tale în viitorul apropiat. Nu de alta, dar unii ar fi interesați să îți urmărească agenda concertelor...
G.U. În ceea ce privește viitorul, nimic nu e mai puțin sigur în artă… Dar pot da cititorilor revistei datele următoarelor mele concerte: Muzeul Instrumentelor de Muzică, Bruxelles, 15 aprilie; Plaza Kiwanis, Bruxelles, 18 aprilie; Orangerie de la Bagatelle, Paris, 9 mai; Zweibrücken, Germania, 10-11-12 mai (cu Concertul nr. 2 de Camille Saint-Saëns), Sala Varèse- Lyon, 15 mai (cu Concertul nr. 2 de Brahms și Orchestra Conservatorului din Lyon); Sala Flagey, 6 iunie, Bruxelles; Festivalul din Menton, Franța, 9 august; Villers sur Mer, Normandia, 22 august etc.

I.S. Îți mulțumesc și sper să te mai auzim curând și pe scenele românești!