FLAUTUL FERMECAT
(Smaranda Oțeanu-Bunea – 13 mai 2015)

Minunat pregătit Foyer-ul! Proiecții, sunete onomatopeice, efecte flame lighting… semiobscuritate – o atmosferă excelentă de poveste, de care copiii se bucură. Bine a lucrat firma specializată și efectul s-a văzut. În sală însă, la OPERA COMICĂ PENTRU COPII – zarvă, nerăbdare, ca de obicei și de abia după câteva minute din uvertură, glasurile încep să se domolească. În fine, cortina se deschide, cei mici fac cunoștiință cu Tamino, cu cele Trei Doamne care omoară balaurul, cu Papageno, cu Regina Nopții, cu Pamina… Personajele se succed cu rapiditate și alternanța muzică-text dezvoltă celebra poveste a flautului fermecat, până la urmă, o pledoarie pe înțelesul tuturor, despre dragoste, lumină, încredere, perseverență, curaj. Despre înțelepciune, rațiune… Exact cam cât ar trebui să recepționeze cei mici, care nu se duc, oricum, cu gândul la purificare… Și toate, învăluite în muzica lui Mozart. Așa că trebuie să recunoaștem, că și dacă ar fi fost concert, tot era un câștig pentru copii. Dar a fost spectacol!

Cine sunt eroii acestei noi producții?
– CIPRIAN TEODORAȘCU, cel care cu mare măiestrie, ca de fiecare dată, a rezolvat reducția partiturii – absolut necesară pentru a încadra desfășurarea în 55 de minute – astfel încât ariile celebre, personajele arhicunoscute să fie aduse în prim plan. Ciprian Teodorașcu, la pupitrul Ansamblului SERIOSO, instrumentiști pentru care nu ai niciodată emoții (poate cineva, totuși, învață că pe un afiș muzical, se pune cap de listă dirijorul, apoi ceilalți realizatori! O fi greu?! Iar Ansamblul se numește SERIOSO! Ce să facem, e botezat de mult).
– DANI FILIPESCU, formidabilul Papageno, cel care ține – cu talentul lui, charisma, vocea lui baritonală frumos timbrată – întreg spectacolul, care duce povestea, o dezvoltă, care magnetizează copiii și-i simte că sunt cu sufletul la gură. Pe el îl doresc cei mici, la intrarea lui în scenă devin atenți și-i sorb fiecare sunet, fiecare vorbă. Iar la apariția spectaculoasă a Papagenei – OANA ȘERBAN, solistă și actriță dăruită cu mult har – tabloul acestui cuplu extrem de iubit este complet, iar aplauzele pentru ei se întețesc.
Lista continuă:
– GABY DAHA (încercând să iasă ușor-ușor din tipar), apoi MIRELA DUMITRESCU, SIDONIA NICA, în cele Trei Doamne – cu o prestație vocală impecabilă dar, din păcate, încorsetate în mișcări sacadate, parcă ar fi trebuit doar să schițeze ceva.
– ȘTEFAN SCHULLER – un Sarastro impunător, care luminează cu hlamida și vocea sa, Templul Înțelepților.
– Și, deși cam agitat, totuși expresiv – VALI TRANDAFIR, în Monostatos.

Aceștia sunt cei care au clădit – prin partitura mozartiană, prin experiența lor scenică – puntea spre copii, spre sală. Și, chiar dacă am remarcat vocea tinerei Irina Ionescu, ușurința cu care a rostuit fiecare notă din extrem de dificila arie a Reginei Nopții, dacă nu putea să treacă neobservat timbrul Elenei Dincă (Pamina) sau efortul lui Gjergji Mani (Tamino), de a se redresa și a cânta în ton (precum și alți și alți tineri chemați la numeroasele repetiții prin ei constituindu-se așa zisa „distribuție internațională”) – există un mare adevăr pe care specialiștii nu-l pot ignora. Iar conducerea Universității de Muzică merită să-l cunoască, dat fiind că OCC este o scenă profesionistă! Ca și până acum (amintesc de o perfectă colaborare timp de vreo 16 ani, cu distinsele profesoare de canto), trebuie invitați cei cu voce, bineînțeles, dar neapărat și cu talent actoricesc, cu disponibilitatea dialogului cu micii melomani, cei care au disciplina însușirii partiturilor, înaintea repetițiilor de regie... Cu alte cuvinte, așa cum pentru UNATC există CASANDRA, pentru conservatoriști există STUDIOUL DE OPERĂ. Acolo se învață „alfabetul”, nu pe o mare scenă, pentru că nu putem chinui copiii, publicul, cu stângăcii de tot felul. OCC nu este poligon experimental. Copiii vin să aplaude vedetele, talentul, harul. Ei nu fac concesii! Nu pot fi strecurați începătorii printre artiștii de top... Distribuția devine șchioapă, se văd de la o poștă încropelile, pe care nici DAN DEDIU, care este un distins muzician, cu toată bunăvoința sa, nu cred că le-ar putea accepta. Colaborările forțate, de dragul îngroșării rândurilor studenților, pentruca cineva să se simtă șef, nu onorează nici UNMB-ul, nici OCC și, cu toate parteneriatele ticluite demult în acest sens, nimeni nu ar dori distrugerea lentă a producțiilor, pierderea publicului (apropo, la sfârșitul reprezentației, de ce nu se mai pronunță numele vedetelor?! Dacă sigla și numele directorului general sticlesc pe căni de ceai-cafea, sacoșe, tricouri etc. – premieră în lumea teatrală bucureșteană – numele artiștilor nu poate fi auzit măcar pe scenă?! Unde ne aflăm?!).

Dar să refacem filmul crochiului nostru despre evenimentul din 12 mai a.c.: un Foyer preparat pentru povestea fantastică, multe personaje care intră și ies din scenă, fiecare rostindu-și replicile, ariile, puști pe trotinetă (la alte recente producții am văzut role, drone…, oare urmează ATV-urile?), trei copilași chinuiți care cântă fals, partitura fiind prea dificilă (de ce nu au fost înregistrați?!), șapte capete de animale, care au făcut, spre dezamăgirea copiilor, doar figurație, turnanta care oprește panourile la 90 de grade, oferind altă și altă deschidere – chiar și trepte spre Templu… Adică, este mișcare, dar nu cursivitate, pentrucă se schimbă des fundalurile, ghilotinând scena, se face întuneric... și vin acele secunde grele cînd se rupe firul magiei. Discursul se frânge inutil, iar baia de culori, jocurile de lumini sunt aducere aminte, ternul fiind dominanta (chiar și în majoritatea costumelor), inducându-se un sentiment de tristețe, de resemnare, din păcate... Noroc cu PAPAGENO și cu frumoasa lui PAPAGENA, care dau trezirea, care aduc zâmbetul pe buze, iar în final – aceasta este piesa de rezistență a regiei semnate de Cristian Mihăilescu – apar mulți, mulți Prichindei Papageno, colorați, simpatici, spre deliciul copiilor care par să-i întrebe: „Unde ați fost fraților, până acum??”