Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
85 de ani de la ctitorirea Societăţii Compozitorilor Români – CONCERT ANIVERSAR
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 23 octombrie 2005)
O societate de existenţa căreia se leagă numele unor mari personalităţi, de la Enescu la condeiele de vârf ale componisticii româneşti de azi, care, incontestabil s-au impus în lume, cu muzicologi şi folclorişti eminenţi, cu cercetători de marcă pe tărâmul bizantinologiei, cu binecunoscute condeie ale publicisticii şi criticii muzicale – s-a aflat la ceas aniversar. A fost marcată, printr-un concert susţinut de Orchestra Naţională Radio, prin cuvântul ministrului Culturii, compozitorul Adrian Iorgulescu – împlinirea celor 85 de ani de la ctitorirea Societăţii Compozitorilor Români, azi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor.

85 de ani, un drum lung, deloc simplu şi ferit de pericole, o călătorie deloc protejată de fel de fel de imixtiuni în viaţa breslei, un traseu sinuos, dificil, pe parcursul căruia, însă, totdeauna a fost auzită pledoaria pentru valoare. Da, cred că această Uniune, are Steaua ei! Pentru că şi în vremurile cele mai complicate, marile condeie (din păcate, excepţiile sunt inevitabile), au fost în general protejate, iar sub sigla vreunui festival sau concurs care, obligatoriu menţiona "Cântarea României", nu o dată se puteau auzi (chiar cu complicitatea unor politruci), pagini de muzică nouă, compoziţii ultramoderne care, altminteri, dădeau frisoane „importanţilor” de la Cultură. Sute de compoziţii „omagiu” se rostogoleau pe toboganul puterii, înainte de 1989, pagini corale, de muzică uşoară, cantate, opere, balete... – dar în sacii de bani ce răsplăteau obedienţa, se găsea şi sprijinul absolut necesar pentru opusurile fundamentale... Vremuri grele, vremuri pe care cei ce le-au trăit vor să le uite dar, trebuie să recunoaştem că niciodată, acest SIMBOL al vieţii artistice, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, nu şi-a trădat credinţa în tezaurul de talente al poporului român, în necesitatea imperioasă a continuării tradiţiilor enesciene şi impunerea originalităţii creaţiei noastre în concertul universal.

Un concert aniversar, aşadar, oferit de Orchestra Naţională Radio, excelent pregătită de Cristian Brâncuşi – un profesionist care refuză spectaculosul, care-şi doreşte incursiunea profundă, inteligentă, în lumea simfonismului, cu tact, cu meticulozitate scoţând la iveală nuanţe, idei care înnobilează partiturile. Ne-am bucurat de prima audiţie „Jokes”, semnată Liviu Dănceanu – un ping-pong viu colorat şi tot timpul diferit nuanţat, între vorbele cu tâlc ale actorului (Eusebiu Ştefănescu) – cel care a ţinut tonusul întregului demers, vocile soliştilor (din păcate, total neinteresante şi de neînţeles, ca intenţie) şi comentariul orchestral... Am reascultat cea dintâi Simfonie a Maestrului Jora care, mai ales în momentele lente – aşa cum a simţit şi bagheta lui Brâncuşi, ne ducea cu gândul la „Priveliştile moldoveneşti” şi, în final, Simfonia I-a de Olah – după 50 de ani de la conceperea ei, convingătoare prin scriitura densă, discursul dinamic, alert, cu reverberaţii folclorice încărcate de sens şi vitalitate.

O sărbătoare, fără îndoială, un eveniment pe care, din păcate, majoritatea membrilor breslei, nu l-au onorat.
Copyright: cIMeC – 2005