Deşi era viscol, deşi era frig, sala „de tranziţie” a Teatrului de Revistă gemea de public! Foarte mulţi tineri, unii dintre ei, cu siguranţă habar n-aveau ce-a însemnat GRĂDINA BOEMA pe vremea aceea de demult când fiecare „şopârlă” era ovaţionată, savurată, aclamată ca o victorie secretă asupra tuturor lipsurilor, rigidităţilor şi absurdităţilor. Directorul companiei, Alexandru Arşinel a dorit o premieră – omagiu celebrei Grădini de vară (astăzi amintire, datorită unor minţi bolnave) dar, mai ales marilor maeştri care au semnat mare parte din succese şi care nu mai sunt printre noi: textierul şi scriitorul Mihai Maximilian (vorbele lui, acum, mai actuale ca niciodată) şi compozitorul Vasile Veselovschi – creator de şlagăre şi nimic mai mult. Tot Biţu Fălticineanu a regizat spectacolul, cu agilitatea-i bine cunoscută, tot Theodora Dinulescu a desenat costumele (linii elegante, culori vii, contraste îmdrăzneţe – vezi French Can-Can). S-au lansat, conform tradiţiei, voci tinere, actriţe tinere (cupletul „Gică Giurumea” a fost în Top), C. Popovici – un coregraf ambiţios şi inventiv (Dansul Evantaielor, Dansul Karatiştilor, posibilul dans hawaian), a adus ansamblul de balet în prim plan – aşa cum se petrecea seară de seară, la BOEMA. Chiar şi un guest star, precum Cornel Constantiniu, revenit după o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu o teribilă boală – nu a fost o surpriză, în contextul respectiv...

Cu alte cuvinte, MAMA BOEMA, la distanţă de decenii, transmite spectatorilor de astăzi, verva, incandescenţa acelui fenomen prin care tot omul se poate regăsi măcar într-una dintre secvenţe, are şansa să fie mai sigur pe el însuşi, să-şi încarce bateriile pentru o bună perioadă de timp. Sigur, reţeta s-a păstrat, dar tot ce-am amintit ar fi rămas într-o stare de imponderabilitate, adică nu ar fi deschis porţile ovaţiilor dacă nu ar fi fost prezenţi doi dintre cei mai mari actori de revistă, şi nu numai, din toată istoria genului: STELA POPESCU şi ALEXANDRU ARŞINEL!

Mergeţi stimaţi cititori la MAMA BOEMA şi convingeţi-vă că dragostea nesfîrşită a publicului dă vedetelor tinereţe veşnică! Şi Cupletul despre Gigel (hazul imbatabil al qui- pro- quo-ului), şi şlagărele însorite ale lui Arşinel, precum şi monologul lui despre micile-mari necazuri ale conducătorului auto (la care râzi cu lacrimi), apoi „Tranca-fleanca”, „Nu te lăsa Popeasco”, „O mască râde, o mască plânge” – în care Stela trece cu virtuozitate de la umorul negru la dramatism, de la comicul de situaţie la poanta subtilă – electrizează audienţa.