Smaranda OTEANU-BUNEA &#– cronici muzicale

Dacă timp de vreo două decenii, începând cu anul 1964, „Motanul încălţat ” – opera de succes semnată de Cornel Trăilescu, a magnetizat atenţia copiilor din Bucureşti – fiind permanent pe afişul primei scene lirice, dacă a strălucit în repertoriul teatrelor din ţară, dar şi din fosta Jugoslavie, Bulgaria, mai ales Finlanda – o montare la care nu odată a făcut Maestrul referire – nu era timpul ca Motanul să se întoarcă, mai năzdrăvan ca oricând, spre bucuria noii generaţii de mici melomani?!

Ce să mai dăm răspuns, ovaţiile şi aplauzele copiilor la recenta premieră a ONB, în regia lui Gelu Colceag, scenografia Viaceslav Vutcariov – au fost clare. Excelentă creaţia Cristinei Eremia, în rolul atât de dificil al Motanului: har actoricesc, dezinvoltură, forţa de a ţine încordată atenţia copiilor, de a dirija, pur şi simplu, întreaga acţiune, de a impune celebra arie a simpaticului Cotoşman. Plăcut, decent, fără efuziuni – Mihai Lazăr (Ionică). Ieşind ca întotdeauna în prim plan, indiferent de întinderea partiturii, găsind pedalele de şarm pe care să apese – Florin Diaconescu (Împăratul). Impozant, inspirând frică, groază, accentuând misterul, călcând vizibil pe urmele construcţiei Sfinx-ului enescian (vezi amplificări, reverberaţii) – Pompei Hărăşteanu (Uriaşul). Şi, lista ar putea continua, sunt 17 roluri distincte, iar bucuria şi plăcerea participării fiecărui solist/actor într-o reprezentaţie atipică repertoriului curent, cel rotit de sute de ori în ultimul deceniu, cel puţin – au fost evidente...

Dar, dincolo de toate este vorba despre o premieră care trebuie neapărat să reziste ani şi ani. Aşa că, nu pot să nu mă mir de ce maestrul Trăilescu însuşi, la pupitrul orchestrei, de prea multe ori a scăpat de sub control volumul (nu mai vorbim de decalaje), a acoperit vocile – care nu numai că nu s-au auzit, dar, cu mici excepţii au reuşit să facă inteligibile vorbele – atât de importante pentru copii (nu-i nici un secret, dincolo de arii, de duete de inspiraţie folclorică, de instrumentaţia luxuriantă, ... – pe cei mici povestea îi interesează, de asemenea comicul de situaţie, momentele-şoc). În fine, Gelu Colceag pledează pentru dinamică, firescul desfăşurării – fără imixtiuni şi soluţii regizorale forţate, îi dă o mână de ajutor şi Roxana Colceag în rezolvarea scenelor de ansamblu (aşa cum s-a întâmplat şi la Faust-ul lui Tocilescu, păcat însă că nu a lăsat alt creator să compună momentele coregrafice), iar centrul de greutate cade pe umerii scenografului – care, singur a gândit un spectacol în spectacol, aruncând o artilerie de argumente. Pentru că, nu prea ştiu ce lipseşte din arsenalul tehnicii specifice: sunt şi covoare şi fundaluri de lumini inteligente, este şi filmul de animaţie (personajele, spre deliciul copiilor, ies şi intră de pe scenă în film şi invers), în coroana Împăratului cresc ba crăciuniţe, ba apare o colivie de păsărele, motivul de brâu românesc se regăseşte. Dacă ne străduim, şi în copacul devenit la un moment dat tron, se flutură evantaie gigant din pene de struţ, apare şi un bodyguard, îşi fac loc şi trupe antitero şi escadrilele noastre din Irak (nu chiar formulă completă!), există şi perdeaua de artificii (vezi superproducţia lui Petrika Ionescu), adică explozia de artificii care i-a minţile copiilor... Vutcariuc le amestecă pe toate, fără nici un menajament faţă de un stil, o epocă – Doamne fereşte! – vrând cu orice preţ să uluiască. Ceea ce în general reuşeşte, dar rămâne descoperit la capitolul „costume” – desenate tot pe principiul „se poate orice” – per ansamblu foarte mohorâte, chiar dezavantajând eroi şi eroine.

Ce să facem, într-un „război” atât de mare – precum o premieră la Operă, astfel de deraieri sunt de neocolit; poate în timp, bune de corectat. Pentru că, repet: este binevenită reîntoarcerea Motanului şi, dincolo de frenezia creatorilor, să nu uităm esenţialul: bucuria copiilor.