Smaranda OTEANU-BUNEA &#– cronici muzicale

Cred că noi românii avem vocaţia răului! Chiar când nu ni se întâmplă nici o catastrofă naturală, când nu cad munţi, când nu sunt inundaţii devastatoare, când H5 este anihilat, tot găsim noi ceva care să întreţină scandaluri, tensiuni care să atragă, Doamne fereşte, rău după rău. De Înviere, Preafericitul Teoctist a îndemnat toate parohiile să se roage fierbinte pentru îndepărtarea necazurilor care se ţin lanţ. Mi s-a părut cam patetic discursul părintelui Laurenţiu din Poiana Câmpina, dar acum îl înţeleg. Doar o Minune ne mai scapă, răul pe care ni-l facem noi înşine este aşa de puternic, încât impusurile exterioare par un fleac.

Gândiţi-vă la casa dv. – la strada dv. – unde există cu siguranţă o familie neagră care face reclamaţii non-stop, care pune oamenii pe drumuri, care strică liniştea tuturor. Gândiţi-vă la oraşul în care vă aflaţi – cum poate fi el răscolit, din senin, de cine ştie ce idee creaţă. Nu uitaţi de breasla din care faceţi parte Din senin, la Constanţa, nu demult, pile şi odgoane de tot felul au dărâmat pur şi simplu o viaţă artistică de succes, construită în decenii – ca să cocoaţe pe nu ştiu cine într-un post mai înalt. Ce-a ieşit?! S-a ales praful de companii de valoare, de artişti importanţi. (Şi astăzi compozitorul Aurel Manolache aleargă prin instanţe, după dreptate)... Ba arde Opereta, ba în urmă cu un an, înainte de a se stinge din viaţă Ludovic Spiess, fel de fel de controale puse pe descoperiri senzaţionale îi imputau Maestrului verdele exterior al clădirii Operei, numărul tuşelor aurii din jurul candelabrului, şi alte inepţii care, oricum îşi aveau răspunsul în expertizele tehnice ale Ministerului Culturii – unde nici o persoană importantă, la vremea respectivă, nu avea timp de vorbe cu directorul general al ONB. I-auzi ia!

AVEM VOCAŢIA RĂULUI ŞI BUCURIA DRĂCEASCĂ DE A PUNE PE FĂRAŞ ELITELE! Şi, pentru că zilele acestea, la FORUMUL MUZICAL ROMÂN, am tot discutat despre supărarea Maestrului DORU POPOVICI, nu pot să nu vă spun şi dv. despre ce este vorba. Nu de alta, dar şi RADIO-ul, adică Societatea Română de Radiodifuziune, are „performanţele” ei istorice, în acest sens – vezi tratamentul brutal la care au fost supuse mari personalităţi muzicale precum Mihail Jora, Rogalski, Mircea Basarab, D.D. Botez, Mihai Moldovan, Dumitru Capoianu ş.a.m.d. – unii afectaţi atât de puternic, încât viaţa le-a fost scurtată.

Mai clar, DORU POPOVICI – care a scris 30 de cărţi, 160 de opusuri (de la pagini corale la opere), colaborează de 56 de ani la Radio şi numără peste 5000 de emisiuni, plus 6000 de articole în presa scrisă, unul dintre cele mai importante condeie ale muzicii contemporane – a intrat, ca orice muritor, ca un colaborator oarecare, în malaxorul prefacerilor acestei distinse instituţii. E clar, nimeni nu neagă dorinţa unor constructori de canale radiofonice de a propune noi grile, formule mai dinamice, mai atractive, o desfăşurare mai alertă – este în fişa postului oricărei persoane cu putere de decizie care nu poate să nu ia în calcul cerinţele ascultătorilor... Dar, ce te faci cu o emisiune care îşi are fanii ei de patru decenii, care s-a numit în timp „Clio şi Eutherpe”, apoi „Corespondenţe spirituale”, care pledează în primul rând pentru muzica românească?! O omori, pur şi simplu?!... Sigur, Doru Popovici nu este cea mai comodă persoană din lume, dar nu pot crede că la vârful SOCIETĂŢII ROMÂNE DE RADIODIFUZIUNE, trecându-se peste toate neînţelegerile, aşa cum o cunosc eu pe Maria Ţoghină – o preşedintă foarte tânără şi foarte diplomată – nu se doreşte, totuşi, o conversaţie civilizată cu Maestrul, pentru stoparea unui război inutil. Iar repetăm gafele din trecut? Iar producem infarct unor mari personalităţi care scriu Istorie?

Şi, mai este ceva, nimeni nu poate să facă abstracţie de faptul că, într-o breaslă cu totul specială, în care în tabloul obişnuit apar compozitorii, muzicologii de diverse calibre, preocupaţi în primul şi-n primul rând de opusu-rile lor – Maestrul Doru Popovici, alături de încă doar două – trei nume, nu-l uit pe Vasile Donose – face parte dintr-o categorie extrem de rară: artişti care se bat cu deciziile strâmbe, cu nedreptăţile, cu tot ce afectează demnitatea breslei şi nu se gândesc nici o clipă că-şi tocesc sănătatea, nervii, relaţiile Avem VOCAŢIA RĂULUI şi, bucuria malefică a filmului de prost gust în care ELITELE sunt puse pe FĂRAŞ! Aşa este, dar nu moare nici SPERANŢA că o minte luminată va găsi soluţii. Cine cu cine se bate acum, la Postul Naţional de Radio şi, de ce?!

Dincolo de bravură, de împăunările de moment ale unuia sau ale altuia (că iată pe cine au pus la zid), cu diplomaţie, se poate curma un război aiuritor, din care muzica românească are numai de pierdut.