COPIII ŞI MÂNĂSTIREA RÎMEŢ
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 18 iunie 2006)

Dacă nu s-ar fi întâmplat să deschidem stagiunea estivală la ALBA IULIA, cu două spectacole de mare succes (vorbesc despre OPERA COMICĂ pentru COPII şi baletul de buzunar „Minuniţă şi Vrăjitoarea” – care vor reprezenta România, la sfârşit de iunie, şi la Festivalul Internaţional de la Sibenik, CROAŢIA) -, dacă nu am fi fost obligaţi de distanţe să înoptăm prin zonă, dacă nu ar fi fost şi ideea strălucită a edililor locali, mulţumiţi că iată, copiii lor, au avut şansa să-şi bucure ochii de arta unor profesionişti de top... – probabil că nu am fi poposit la MÂNĂSTIREA RÎMEŢ. Şi, cumplită greşeală ar fi fost! Pentru că la Rîmeţ nu se ajunge cu una cu două. Trebuie să treci prin Teiuş, apoi să te încumeţi la o ciozvârtă de drum de vreo 18 km, dintre care 12 sunt infernali (numai gropi şi hârtoape), şi se fac într-o oră... Numai că urcuşul Văii Geoagiului, străjuită de nuci şi tei şi case de lemn presărate ici-colo, drumul îngust care te călăuzeşte până la poalele Munţilor Trascăului (creste semeţe, stâncoase, ameţitor de abrupte) – te fură şi uiţi de toţi şi de toate, iar când intri la Mânăstire, chiar rămâi fără grai... Aşa că, dacă nu aţi fost până acum la cel mai vechi şi minunat aşezământ ortodox monahal din Transilvania - ctitorie din sec. XIV, dacă nu aţi aflat de la Maica Teofana, de la Maica Ambrozia, toate poveştile despre eremiţi - cei dintâi pustnici, despre ocrotitori (precum Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazul...), despre toate furtunile legiuitorilor de-a-lungul veacurilor, deloc îngăduitori, care nu o dată au pus tunurile şi l-au culcat la pământ, despre suferinţele călugărilor, apoi, după 1955, ale maicilor... – faceţi tot ce puteţi şi mergeţi acolo să vă limpeziţi gândurile, să vă luminaţi sufletele. Pentru că, dincolo de căuşul munţilor şi al Geoagiului, de frumuseţea sălbatică, de albul pietrei de carieră din care s-a înălţat prima construcţie (în formă ciudată de navă dreptungiulară), de picturile-document de artă medievală, de poveştile cu moţi, cu Horea, Cloşca şi Crişan, despre rezistenţa unui mic lăcaş care s-a declarat dintotdeauna cetate sfântă de apărare a românismului, a ortodoxismului – este traiul de fiecare zi. Viaţa celor peste 100 de maici (dintre care 30, diplomate în Teologie), cu tot ritualul riguros al Sfintelor slujbe, cu meşteşugul ţesutului de covoare, cu hărnicia celor ce grădinăresc, gospodăresc, permanent construiesc – vezi Altarul de vară, Poarta, noua Stăreţie... MAICA STAREŢĂ IERUSALIMA, la cei 70 de ani ai ei, nu se lasă şi, sigur va convinge până la urmă autorităţile să repare drumul cel cumplit, nu de altceva, dar sute de turişti, din toată lumea, îi bat zilnic obrazul. Are dreptate când spune că„A fi Om e lucru mare, a fi Domn e o-ntâmplare”, că românu-i harnic, dar trebuie să înveţe că„Îmbogăţirea din avutul altuia, nu durează”, iar „Copiii să se obişnuiască de mici cu frumosul, dar şi cu greul, după posibilităţile lor, nu să vrea totul, de-a gata, peste noapte”.

La Mânăstirea Rîmeţ – zeci de copii, mai ales de prin împrejurimi, vin zilnic să audă toaca, să bea din Izvorul Tămăduirii, să asculte cântările maicilor (voci cristaline, aproape nepământene, care învăluiesc şi pădurea), să înveţe la Şcoala din lăcaş, care fiinţează de vreo 33 de ani. Locul este Dumnezeiesc, dar viaţa-i dură şi nici o bucurie nu vine din senin. Iar Lecţia despre Viaţă, Artă, Frumos – odată învăţată, nu se mai uită. MAICA STAREŢĂ IERUSALIMA are o faţă albă-albă, coală de hârtie velină, ochi albaştri mici, pătrunzători, când îţi vorbeşte te priveşte fix, te ţine strâns de mână, vorbele ei fascinează.